The Linux Installation HOWTO

  de Eric S. Raymond

  v4.23, 26 Mai 2000

 

Acest document descrie modul de obţinere şi instalarea al sistemului de operare Linux. Este primul document pe care un utilizator nou de Linux trebuie să-l citească.

 

Traducere de Bidea Cristian ( phaser_sa@bumerang.ro ). Imi cer scuze pentru eventualele greşeli din acest document. Pentru nelămuriri sau sugestii puteţi să-mi trimiteţi un mesaj pe adresa mea de mail.

 

 

 

Cuprins

1. Introducere

1.1. Scopul acestui document

1.2. Traduceri

1.3. Alte surse de informare

1.4. Versiuni noi ale acestui document

1.5. Corecturi şi feedback

 

2. Modificări recente

3. Opţiunea cea mai simplă: Cumpără, Nu construi

4. Înainte de a începe

4.1. Cerinţe hardware

4.2. Despre coexistenţă şi cerinţe de memorie

4.3. Cerinţe de timp

4.4. Alegerea une distribuţii

 

5. Despre instalare

5.1. Primii paşi ai instalării: Calea uşoară

5.2. Primii paşi ai instalării: Calea dificilă

5.3. Să mergem mai departe!

5.4. Părţile de bază ale unui kit de instalare

 

6. Instalarea în detaliu

6.1. Pregătiri pentru instalare

6.2. Construirea dischetelor de root şi de boot

6.3. Repartiţionarea drive-urilor de DOS\Windows

6.4. Crearea partiţiilor pentru Linux

6.4.1. Partiţii (noţiuni elementare)

6.4.2. Redimensionarea partiţiilor

6.5. Bootarea discului de instalare

6.5.1. EGA sau instalare Xwindows

6.5.2. Utilizare fdisk şi cfdisk

6.5.3. Operaţii după partiţionare

6.6. Instalarea de pachete software

6.7. După instalarea pachetelor software

6.7.1. LILO, Linux Loader

6.7.2. Fabricarea unei dischete de boot (opţional)

6.7.3. Diverse configuraţii de sistem

 

7. Bootarea noului sistem de operare

8. După prima încărcare de sistem

8.1. Începerea administrării de sistem

8.2. Configurare manuală LILO

 

9. Administrivia

9.1. Condiţii de folosire

9.2. Mulţumiri

 

 

1.   Introducere

 

1.1. Scopul acestui document

 

Linux este o implementare de Unix pentru computere personale (a fost dezvoltat pe 386, şi acum suportă 486, 586, Pentium, PowerPC, SunSparc, ARM şi hardware DEC Alpha, şi chiar sistemul de tip mainframe IBM System 390!), distribuită gratuit.  Suportă o gamă largă de sowftware, printre care şi X Windows, Emacs, aplicaţii pentru TCP\IP (inclusiv SLIP), şi multe alte aplicaţii.

Se presupune că aţi auzit şi ştiţi câte ceva despre Linux, şi acum vreţi să-l faceţi să meargă. Documentul se concentrează pe versiunea pentru computere cu procesoare Intel, care este cea mai populară, dar cele mai multe informaţii din acest document sunt valabile şi pentru  Power PC-uri, staţii Sparc şi staţii Alpha.

 

1.2.  Traduceri

 

Acest document a fost tradus în Catalană, Slovacă, Cehă şi Română (din Engleză).

 

1.3.  Alte surse de informare

 

Dacă sunteţi începător în ale Linux-ului, există câteva surse de informaţii referitoare la acesta. Cel mai bun loc pentru a le găsi este la pagina de web a LDP (Linux Documentation Project). Puteţi găsi cea mai nouă versiune a acestui document acolo.

 

 Probabil, ar trebui să începeţi să căutaţi în resursele cu informaţii generale despre Linux (General Linux Information); Linux INFO-SHEET şi Linux META-FAQ. Documentul cu întrebări adresate des (Linux Frequently Asked Questions) conţine  multe întrebări puse frecvent (şi raspunsuri!) despre Linux – trebuie citit neapărat de utilizatorii începători.

 

LDP (Linux Documentation Project) scrie un set de manuale şi cărţi despre Linux, care sunt distribuite gratuit pe Internet şi sunt disponibile la pagina de web a LDP.

 

Cartea “Linux Installation and Getting Started” este un ghid complet pentru obţinerea şi instalarea Linux-ului, cât şi pentru utilizarea acestuia odată instalat. Conţine un tutorial complet pentru folosirea şi rularea acestui sistem de operare, şi mult mai multe informaţii decât acest document. Puteţi să-l citiţi sau să obţineţi o copie la pagina de web a LDP.

 

Există un ghid mai degrabă tehnic pentru x86 Bootstrapping. Acest document este orientat mai mult spre NetBSD decât spre Linux, dar conţine informaţii utile pentru configurarea discurilor şi despre manageri de boot pentru o multitudine de sisteme de operare.

 

Vă rog să nu-mi trimiteţi mesaje prin e-mail, cerând ajutor pentru instalarea de Linux. Chiar dacă aş avea timpul necesar pentru a răspunde acestor întrebări, rezolvarea problemelor prin e-mail este mai puţin eficientă decât a cere ajutor în grupul local de utilizatori de Linux. Puteţi găsi informaţii de contact despre grupuri de utilizatori Linux din lumea întreagă pe pagina de web a LDP.

 

1.4.  Versiuni noi ale acestui document

 

Versiuni noi ale documentului Linux Installation HOWTO” vor fi puse periodic pe com.os.linux.help, comp.os.linux.announce şi news.answers. Acestea vor fi, deasemeni, încărcate pe diferite situri WWW şi FTP, inclusiv pagina de web a LDP.

 

Deasemeni, puteţi citi ultimele versiuni ale acestui document pe World Wide Web prin URL http://www.linux.doc.org/HOWTO/Installation-HOWTO.html.

 

 

1.5. Corecturi şi feedback

 

Dacă aveţi întrebări sau comentarii despre acest document, puteţi să trimiteţi un mesaj prin e-mail lui Eric S. Raymond, la mailto:esr@thyrsus.com. Consider binevenită orice sugestie sau critică. Dacă găsiţi vre-o greşeală în acest document, vă rog să mă anunţaţi ca să pot face corecturile necesare în versiunea următoare. Mulţumesc.

 

Vă rog să nu-mi trimiteţi mesaje cu întrebări despre cum să rezolvaţi problemele, referitoare la hardware, întâlnite în timpul instalării. Consultaţi ghidul “Linux Installation and Getting Started”, întrebaţi-vă vânzătorul, sau consultaţi newsgroup-ul comp.os.linux.setup. Acest HOWTO este scris pentru a fi un ghid rapid şi fără dureri de cap pentru instalarea normală a sistemului – un HOWTO separat referitor la probleme de hardware şi diagnosticare este în lucru.

 

Pentru întrebări sau comentarii referitoare la traducere, puteţi să trimiteţi un mesaj prin e-mail lui Bidea Cristian, la mailto:phaser_sa@bumerang.ro.

 

2. Modificări recente

 

*    Am adăugat secţiunea “Cumpără, Nu construi”.

*    Am adăugat materialul despre procesul de pornire (booting process) de pe CD-ROM.

 

3. Opţiunea cea mai simplă: Cumpără, Nu construi

 

Linux s-a maturizat destul, aşa încât, acum, există integratoare de sistem care vor asambla o staţie pentru tine, vor instala şi configura un sistem de operare Linux, şi vor face testări intense înainte de a-ţi fi trimisă. Dacă ai mai mulţi bani decât timp, sau ai cerinţe stringente pentru performanţă şi fiabilitate, aceste integratoare pun la dispoziţie un serviciu de apreciat, asigurându-se că nu vei primi hardware “that’s flaky” sau care se strică la două zile după ce ai scos computerul din cutie.

 

Restul acestui HOWTO este despre cum să instalezi Linux şi este pentru aceia dintre noi care nu avem bugete înfloritoare.

 

4. Înainte de a începe

 

Înainte de a putea instala Linux, trebuie să vă asiguraţi dacă computerul vostru este capabil să ruleze Linux şi trebuie să alegeţi un Linux. Lista cu cerinţe care trebuie verificate înainte de instalare vă poate ajuta să organizaţi datele pentru configurare înainte de a începe.

 

4.1. Cerinţe hardware

 

Ce tip de sistem este necesar pentru a rula Linux? Aceasta este o întrebare bună; cerinţele hardware actuale se modifică periodic. Documentul “Linux Hardware-HOWTO”, oferă o listă (mai mult sau mai puţin) completă a componentelor suportate de Linux. Linux INFO-SHEET, oferă încă o listă.

 

Pentru versiunile Intel, este necesară o configuraţie hardware care seamănă cu următoarea configuraţie:

Orice procesor 80386, 80486, Pentium sau Pentium II va merge. Clonele Non-Intel ale 80386 sau mai noi în general vor merge. Nu aveţi nevoie de coprocesor matematic, deşi ar fi frumos să aveţi unul.

 

Arhitecturile ISA, EISA, VESA Local Bus şi PCI Bus sunt suportate. Arhitectura MCA bus (existentă pe computerele IBM PS/2) a avut un suport minim în kernel-urile mai noi de 2.1.x şi s-ar putea să nu fie incă compatibilă.

 

Aveţi nevoie de cel puţin 4 magabytes de RAM. Din punct de vedere tehnic, Linux va rula cu doar 2 megabytes de RAM, dar cele mai multe instalări şi programe cer 4. Cu cât veţi avea mai multă memorie cu atât veţi fi mai fericit. Sugerez să aveţi minim 16 megabytes RAM dacă plănuiţi să folosiţi X-Windows; 64 este şi mai bine.

 

Veţi avea nevoie de un harddisk şi un controller AT-standard. Toate drive-urile şi controllerele MFM, RLL, şi IDE ar trebui să meargă. Multe drive-uri şi adaptoare SCSI sunt suportate; documentul “Linux SCSI-HOWTO” conţine mai multe informaţii despre SCSI. Dacă asamblaţi un sistem din mai multe părţi pentru a rula Linux, costurile adiţionale mici pentru SCSI merită pentru performanţa şi siguranţa pe care le aduce.

 

Veţi dori un CD-ROM; toate distribuţiile Linux sunt efectiv bazate pe CD-ROM. Dacă computerul tău a fost construit în anul 1998 sau mai târziu, ar trebui să poţi să porneşti (boot) programul care va instala Linux chiar de pe CD-ROM fără a folosi dischetă de boot.

 

Dacă CD-ROM-ul tău este ATAPI, SCSI sau un veritabil IDE ar trebui să nu aveţi probleme în a-l face să meargă (dar fiţi atenţi la aparatele ieftine care spun că au interfeţe IDE dar care nu sunt veritabile IDE). Dacă CD-ROM-ul tău foloseşte o placă proprietară pentru interfaţă, este posibil ca kernelul pentru instalare care va fi încărcat la pornire de pe floppy nu va  putea să-l vadă – şi un CD-ROM inaccesibil este o piedică în procesul de instalare. Deasemeni, CD-ROM-urile care sunt ataşate la porturile paralale nu vor merge deloc. Dacă sunteţi în dubiu, consultaţi documentul “Linux CD-ROM HOWTO” pentru o listă şi detalii despre hardware-ul suportat.

 

Dacă CD-ROM-ul nu se află în secvenţa de boot a sistemului, veţi avea nevoie de o dischetă de 3.5 inch. Chiar dacă dischetele de 5.25 inch sunt recunoscute sub Linux, sunt destul de puţin folosite şi de aceea n-ar trebui să vă bazaţi pe faptul că imaginile de discuri vor încăpea pe acestea. (Un Linux care conţine numai strictul necesar pentru a rula, poate rula pe o singură dischetă, dar acesta va fi folositor numai pentru instalări şi pentru operaţiile de reparare ale sistemului).

 

Deasemeni, veţi avea nevoie de o placă video MDA, Hercules, CGA, EGA, VGA, sau Super VGA şi un monitor. În general, dacă placa video merge sub MS-DOS sau Windows, atunci ar trebui să meargă şi sub Linux. Totuşi, dacă doriţi să rulaţi sistemul de ferestre X-Windows, există alte restricţii asupra placilor video suportate. Documentul “Xfree86-HOWTO”, conţine mai multe informaţii despre rularea sistemului de ferestre X-Windows şi despre cerinţele acestuia.  

 

Dacă lucraţi pe un computer care foloseşte unul dintre procesoarele Motorola 68K (inclusiv Amiga, Atari, sau computere VMEbus), citiţi documentul cu întrebări adresate des – “Linux/m68k FAQ” – pentru informaţii asupra cerinţelor minime şi despre stadiul portării. Documentul spune că m68k Linux este la fel de stabil şi utilizabil ca versiunile pentru Intel.

 

4.2. Despre coexistenţă şi cerinţe de memorie

 

Veţi avea nevoie de spaţiu pe harddisk pentru Linux. Cerinţele de memorie depind de numărul de aplicaţii pe care plănuiţi să le instalaţi. Majoritatea distribuţiilor actuale cer cam un gigabyte de memorie liberă. Aceasta include spaţiul pentru software, pentru swap (folosit ca memorie cu acces aleatoriu – RAM), şi spaţiu liber pentru utilizatori ş.a.m.d.

 

Şi subînţelege că puteţi rula un sistem Linux minimal în aproximativ 80 de megabytes sau chiar mai puţin (acest lucru era obişnuit când distribuţiile de Linux erau mai mici), şi  că puteţi folosi şi doi gigabytes sau mai mult pentru toate aplicaţiile pe care doriţi să le instalaţi. Mai multe despre acest subiect voi vorbi mai târziu.

 

Linux poate exista pe acelaşi harddisk împreună cu alte sisteme de operare, cum ar fi MS-DOS, Microsoft Windows, sau OS/2. (De fapt puteţi chiar să accesaţi fişiere MS-DOS şi să rulaţi câteva programe MS-DOS din Linux). Cu alte cuvinte, când partiţionaţi harddisk-ul Linux, MS-DOS sau OS/2 vor avea fiecare partiţia lor specială, şi Linux va fi singur pe o partiţie. Vom intra în detalii despre computere cu două sisteme de operare (dual – boot), mai târziu.

 

Nu trebuie să rulaţi MS-DOS, OS/2, sau orice alt sistem de operare pentru a folosi Linux. Linux este un sistem de operare independent care nu se bazează pe alte sisteme de operare pentru instalare şi pentru folosire.

 

În total, setup-ul minim pentru Linux nu ocupă mai mult decât necesarul  pentru cele mai multe sisteme de operare MS-DOS sau Windows  3.1 comercializate în ziua de azi (şi este un târg mai bun decît minimul pentru Windows 95!). Dacă aveţi un 386 sau 486 cu cel puţin 4 magabytes memorie RAM, atunci veţi fi fericit să rulaţi Linux. Linux nu are nevoie de spaţii imense de memorie liberă, de memorie RAM, sau de procesoare rapide. Matt Welsh, iniţiatorul acestui HOWTO, folosea Linux pe un computer cu procesor 386/16 MHz, cu 4 megabytes memorie RAM, şi era destul de mulţumit. Cu cât vă doriţi să faceţi mai multe, cu atât veţi avea nevoie de mai mult RAM şi de un procesor mai rapid. Din experienţa noastră un computer cu procesor 486 cu 16 megabytes de RAM care rulează Linux depăşeşte în performanţe câteva modele de staţii scumpe.

 

4.3. Cerinţe de timp

 

O instalare de Linux de pe CD-ROM poate lua între 90 de minute şi 3 ore.

 

4.4. Alegerea unei distribuţii

 

Înainte de a putea instala Linux-ul, va trebui să alegeţi o distribuţie de Linux, dintre cele disponibile. Nu există o distribuţie standard pentru Linux – există foarte multe asemenea distribuţii. Fiecare distribuţie are propriile instrucţiuni pentru instalare şi o documentaţie proprie. Oricum, toate distribuţiile folosesc cam acelaşi cod sursă.

 

Distribuţiile de Linux sunt disponibile gratuit pentru download pe FTP, şi pot fi comandate prin e-mail pe dischete, bandă sau CD-ROM. Există foarte multe recenzii   comparative pentru distribuţiile de Linux. Pagina de web a “Linux Weekly News”, pe lângă faptul că este o sursă excelentă pentru informaţii şi ştiri, are un raport săptămânal despre distribuţiile de Linux, cu link-uri către acestea.

 

În vremurile antice când acest HOWTO a fost scris pentru prima dată (1992-93), cei mai mulţi obţineau o copie de Linux prin metode foarte complicate care implicau sesiuni lungi de download de pe Internet sau de pe BBS pe computerele lor care, rulau sisteme de operare DOS, urmate de o procedură elaborată de transfer a fisierelor downloadate pe mai multe dischete. Una dintre aceste dischete era apoi folosită pentru a fi boot-ată şi pentru a instala conţinutul de pe celelalte dischete. Cu noroc terminai, multe ore mai târziu, instalarea sistemului tău, având un sistem Linux funcţional. Sau poate nu.

 

Deşi acest mod de instalare este încă posibil (şi puteţi face download la oricare dintre distribuţiile de la Metalab), există acum posibilităţi de instalare, mult mai uşoare. Cea mai uşoară cale este de a cumpăra una dintre distribuţiile comerciale de Linux distribuite pe CD-ROM, cum ar fi Red Hat, Debian, Linux Pro, sau WGS. Acestea sunt disponibile de obicei la preţuri care nu depăşesc $50, la magazinele locale de specialitate sau la magazinele de computere, şi vă vor scuti de multe ore de chin.

 

Puteţi, deasemeni, cumpăra CD-ROM-uri antologii, cum ar fi InfoMagic Linux Developer’s Resource set. Acestea include, de obicei, câteva distribuţii de Linux şi colecţie recentă de arhive cu siturile de Linux, cum ar fi metalab sau tsx-11.

 

În memorandumul acestui HOWTO ne vom concentra asupra paşilor necesari pentru a instala de pe un CD-ROM antologie, sau asupra unei distribuţii comerciale care nu include manuale de instalare tipărite. Daca Linux-ul dumneavoastră include un manual tipărit părţi din acest HOWTO vă pot pune la dispoziţie un bagaj considerabil de informaţii, dar ar trebui totuşi să consultaţi manualul pentru instrucţiuni detaliate de instalare.

 

5. Despre instalare

 

Este înţelept să strângeţi informaţii despre configuraţia hardware a computerului dumneavoastră înainte de a instala. Trebuie să ştiţi modelul şi fabricantul pentru fiecare placă din computerul dumneavoastră; trebuie să cunoaşteţi numerele de întreruperi – IRQ – şi numerele pentru canalele DMA. Probabil, nu veţi avea nevoie de aceste informaţii – dar dacă veţi constata totuşi că vă vor trebui, nu se va putea rezolva nimic fără acestea.

 

Dacă doriţi să rulaţi un sistem dual-boot[1] (Linux şi DOS sau Windows sau amândouă), repartiţionaţi harddisk-ul pentru a face spaţiu pentru Linux. O mişcare înţeleaptă ar fi să faceţi back-up la toate datele înainte de repartiţionare.

 

5.1. Primii paşi ai instalării: Calea uşoară

 

Dacă aveţi un CD-ROM EIDE/ATAPI (un lucru normal în timpurile noastre), verificaţi setările BIOS pentru a vedea dacă BIOS-ul poate să booteze de pe CD-ROM. Majoritatea computerelor fabricate după jumătatea anului 1997 pot face acest lucru.

 

Dacă sistemul dumneavoastră face parte dintre acestea, schimbaţi setările pentru ca CD-ROM-ul să fie verificat primul, dacă conţine un CD bootabil. Aceste opţiuni se află de obicei la secţiunea “BIOS FEATURES” din meniul de configurare al BIOS-ului.

 

Apoi introduceţi în CD-ROM, CD-ul care conţine o distribuţie de Linux. Reporniţi computerul.

 

Dacă aveţi un CD-ROM SCSI, de cele mai multe ori veţi putea boota de pe acesta, dar procesul devine mai dependent de placa de bază şi BIOS. Aceia dintre dumneavoastră care ştiu îndeajuns de multe pentru a mai cheltui nişte bani în plus pe un CD-ROM SCSI, probabil că ştiu îndeajuns de multe şi pentru a-l face să meargă.

 

5.2. Primii paşi ai instalării: Calea dificilă

 

*    Faceţi dischete de instalare

*    Încărcaţi de pe dischetă, la pornirea computerului, un sistem Linux redus pentru ca să aveţi acces la CD-ROM.

 

5.3. Să mergem mai departe!

 

*    Pregătiţi sistemele de fişiere Linux. (Dacă nu aţi editat tabla de partiţii a harddisk-ului, mai devreme, o veţi face în cadrul acestei etape).

*    Instalarea de pe CD-ROM a componentelor de bază ale Linux-ului.

*    Reporniţi calculatorul şi încărcaţi sistemul de pe harddisk (boot).

*    (Opţional) Instalaţi alte pachete de pe CD-ROM.

 

5.4. Părţile de bază ale unui kit de instalare

 

*    Fişierele README şi FAQ (Frequently Asked Questions – Întrebări adresate des). Aceste se vor găsi în directorul rădăcină ale CD-ROM-ului dumneavoastră şi poate fi citit odată ce CD-ROM-ul este “mount-at”[2] sub Linux. (În funcţie de modul în care a fost creeat CD-ul, fişierele pot fi vizibile sub DOS\Windows). Pentru a fi conştient de schimbările sau update-urile importante, este bine să citiţi aceste fişiere de îndată ce aveţi acces la ele.

*    Imagini de boot (de obicei într-un subdirector). Unul dintre aceste fişiere, este fişierul pe care îl veţi scrie pe o dischetă pentru a crea o dischetă sistem (sau de boot), dacă CD-ROM-ul dumneavoastră nu este bootabil. În funcţie de tipul hardware-ului pe care îl aveţi pe sistem, veţi selecta una dintre imaginile de boot de pe CD-ROM. Problema este, că unele drivere pentru hardware au conflicte în moduri ciudate, şi în loc de a încerca să depanaţi problemele hardware apărute pe sistemul dumneavoastră, este mai uşor să folosiţi o dischetă sistem (de boot) care conţine doar driverele pe care doriţi să le activaţi (Acest lucru va avea un alt avantaj, secundar, prin faptul că în acest fel kernelul va deveni mai mic).

*    O imagine pentru discheta de siguranţă. Această imagine conţine un kernel de bază şi câteva unelte pentru cazurile de urgenţă (când sistemul nu mai porneşte, kernelul se strică etc.)

*    RAWRITE.EXE. Aceasta este o aplicaţie pentru MS-DOS care scrie conţinutul unui fişier (cum ar fi imaginile pentru dishetele de boot) direct pe dischetă, fără să ia în considerare formatul.

Veţi avea nevoie de RAWRITE.EXE numai în cazul în care doriţi să creaţi dischetele de boot şi root de pe un sistem MS-DOS. Dacă aveţi acces la o staţie UNIX care are şi unitate de dischete, puteţi creea dischetele şi de aici, folosind comanda “dd”, sau un script pus la dispoziţie de către producător. Citiţi pagina de manual pentru dd şi cereţi asistenţă experţilor UNIX  din zonă. Există în acest document un exemplu de folosire a comenzii dd discutat mai târziu.

*    Unitatea CD-ROM. Scopul dischetelor de boot este acela de a pregăti computerul să încarce discheta de root sau discurile de instalare, care la rândul lor sunt componente care pregătesc harddisk-ul şi copiază porţiuni de pe CD-ROM pe acesta. Dacă CD-ROM-ul este bootabil şi aveţi un BIOS care ştie să booteze de pe CD-ROM-uri atunci puteţi sări paşii cu dischetele de boot şi de root.

 

6. Instalarea în detaliu

 

6.1. Pregătiri pentru instalare

 

Linux foloseşte hardware-ul PC-ului într-un mod mult mai eficient decât o fac MS-DOS, Windows sau Windows NT, şi nu este tolerant cu hardware-ul  care nu este configurat bine. Sunt câteva lucruri, pe care le puteţi face înainte de a începe, care vor micşora şansele de a fi întârziat de asemenea probleme.

 

Mai întâi, strângeţi la un loc toate manualele referitoare la hardware-ul dumneavoastră – placă de bază, adaptor video, monitor, modem, etc. – şi ţineţi-le la îndemână.

 

Apoi, strângeţi informaţii detaliate despre configuraţia hardware-ului. O cale uşoară de a realiza acest lucru este să scoateţi la imprimantă un raport generat de utilitarul pentru diagnosticare de la Microsoft, msd.exe, asta în cazul în care aveţi MS-DOS 5.0+ (puteţi să săriţi peste părţile referitoare la versiunea SO-ului, “enviroment strings”, memory-map, driveri şi TSR). Printre alte lucruri, acest raport vă va oferi informaţii garantate despre adaptorul video şi despre tipul mausului, care vor fi folositoare în configurarea sistemului de ferestre X-Windows.

 

În final, verificaţi computerul pentru a găsi probleme de configurare hardware care pot cauza o blocare în timpul instalării Linux-ului fără posibilitate de reparare.

*    Pe un sistem de operare DOS\Windows care foloseşte harddisk-uri şi unităţi CD-ROM IDE, este posibil ca acestea să funcţioneze chiar dacă jumperii de master/slave sunt incorect setaţi. În cazul acesta Linux nu va funcţiona. Dacă sunteţi în dubiu, verficaţi configuraţia jumperilor de pe unităţile de memorie.

*    Aveţi vre-un echipament periferic care este proiectat fără jumperi de configurare, şi fără memorie ROM care să stocheze setările necesare? Dacă da, s-ar putea ca acestea să aibă nevoie de un utilitar care să refacă setările la pornirea sistemului de operare MS-DOS, şi s-ar putea să fie greu de accesat în Linux. Unităţile CD-ROM, plăcile de sunet, placile de reţea (Ethernet) pot avea aceste probleme. Dacă se dovedeşte că unul dintre aceste componente au astfel de probleme veţi putea să rezolvaţi problema, într-o mai mică sau mai mare măsură, dând argumente la promtul de boot; pentru detalii citiţi documentul “Linux Boot Prompt HOWTO”.

*    Alte sisteme de operare vor permite unui maus bus să împartă aceeaşi întrerupere IRQ cu alte componente. Linux nu permite acest lucru; de fapt, încercând să setaţi mausul în acest fel poate bloca computerul. Dacă folosiţi un maus bus, citiţi documentul “Linux Bus Mouse HOWTO”, pentru detalii.

Dacă este posibil, obţineţi numărul de telefon al unui utilizator experimentat de Linux, pentru a-l suna în caz de urgenţă. De nouă ori din zece nu veţi avea nevoie, dar vă veţi simţi mai sigur ştiind că aţi luat o măsură de siguranţă în plus.

 

Timpul alocat pentru instalare. Este în jur de o oră pe un sistem gol sau până la trei ore pentru un sistem dual-boot.

 

6.2. Construirea dischetelor de root şi de boot

 

(Acest pas este necesar doar dacă nu bootaţi de pe CD-ROM).

 

CD-ROM dumneavoastră cu Linux poate conţine sfaturi care vă vor îndruma în procesul de construcţie a dischetelor de boot, de root şi de siguranţă cu programe interactive. Acestea pot fi programe de instalare pentru MS-DOS (cum ar fi redhat.exe conţinut de distribuţia de la Red Hat) sau un script Unix, sau amândouă.

 

Dacă aveţi un astfel de program şi-l puteţi folosi, atunci citiţi în continuare numai pentru a vă informa. Rulaţi programul pentru a face instalarea propriu-zisă – autorii distribuţiei cu sigurnţă că ştiau mai multe despre aceasta decât mine, şi veţi evita multe probleme care pot apărea în executarea manuală a procedurii.

 

Pentru mai multe informaţii despre construcţia dischetelor de boot, citiţi documentul “Linux BootDisk HOWTO”.

 

Primul pas va fi să selectaţi o imagine-disk de boot care să se potrivească hardware-ului dumneavoastră. Dacă trebuie să faceţi asta manual, veţi afla că în general ori (a) imaginile de boot de pe CD-ROM-ul dumneavoastră sunt denumite într-un mod care vă va ajuta să o alegeţi pe cea mai bună, pentru dumneavoastră, sau (b) există prin apropiere un fişier-index în care este descrisă fiecare imagine.

 

În continuare, trebuie să creaţi dischetele folosind imaginea-disk de boot selectată, şi opţional folosind discheta de siguranţă (rescue-disk). Aici intră în scenă programul MS-DOS, RAWRITE.EXE.

 

Trebuie să aveţi două sau trei dischete formatate pentru MS-DOS. (Trebuie să fie de acelaşi fel; asta înseamnă, că dacă unitatea pentru dischetă, care este listată prima în secvenţa de boot, este o unitate de 3.5”, atunci ambele dischete  trebuie să fie de 3.5). Veţi folosi RAWRITE.EXE pentru a scrie imaginile de boot pe dischete.

 

Daţi comanda fără nici un parametru, după cum urmează:

 

C:\> RAWRITE

 

Va trebui să introduceţi numele fişierului care urmează să fie scris pe dischetă şi litera care indică drive-ul în care este introdusă discheta (ca de exemplu A:). RAWRITE va copia fişierul bloc cu bloc, direct pe dischetă. Deasemni, folosiţi RAWRITE şi pentru discheta de root. Când terminaţi, veţi avea două dischete: una care este dischetă de boot, iar cealaltă care este dischetă de root. Trebuie să aveţi în vedere că aceste două dischete nu vor mai putea fi citite din MS-DOS (din anumite puncte de vedere, sunt dischete format Linux).

 

Pe sistemul de operare UNIX puteţi folosi comanda dd pentru a face acelaşi lucru. (Pentru asta, veţi avea nevoie de o staţie UNIX care are unitate de dischete). De exemplu, pe o staţie Sun cu unitatea de dischete pe dispozitivul /dev/rfd0, puteţi da comanda:

 

$ dd if=bare of=/dev/rfd0 obs=18k

 

Pe unele staţii (ex. Sun), trebuie să daţi parametrul corect pentru blocul de ieşire (output block – parametrul ‘obs’) , altfel nu va merge. Dacă aveţi probleme, pagina de manual pentru dd poate fi instructivă.

 

Asiguraţi-vă că folosiţi dischete noi şi fără erori. Dischetele trebuie să nu aibă blocuri stricate (bad blocks)  pe ele.

 

Trebuie să observaţi că nu aveţi nevoie să rulaţi Linux sau MS-DOS pentru a instala Linux. Totuşi, rulând Linux sau MS-DOS, este mai uşor să creaţi dischetele de boot şi de root. Dacă nu aveţi un sistem de operare pe computerul dumneavoastră, puteţi folosi Linux-ul sau MS-DOS-ul altcuiva pentru a creea dischetele.

 

6.3. Repartiţionarea drive-urilor de DOS\Windows

 

Pe majoritatea sistemelor, harddisk-ul este deja dedicat partiţiilor de MS-DOS, OS/2, ş.a.m.d. Vor trebui redimensionate pentru a face spaţiu şi pentru Linux. Dacă veţi rula un dublu-sistem de operare (dual-system), este recomandat să citiţi unul sau mai multe documente din următoarele documente mini-HOWTO, care descriu diferite configuraţii cu două sisteme de operare.

*    DOS-Win95-OS2-Linux mini-HOWTO.

*    Linux+Win95 mini-HOWTO.

*    Linux+NT-Loader mini-HOWTO

 

Chiar dacă acestea nu sunt direct aplicabile computerului dumneavoastră, vă vor ajuta să înţelegeţi problemele ce pot apărea la instalarea a două sisteme de operare pe acelaşi computer.

 

Anumite distribuţii de Linux pot fi instalate într-un director pe partiţia de MS-DOS. (Acest mod de instalare este diferit decât instalarea Linux-ului de pe o partiţie de DOS). Se va folosi sistemul de fişiere UMSDOS care vă permite să exploataţi un director de pe partiţia de MS-DOS ca un sistem de fişiere Linux. În acest fel nu va trebui să repartiţionaţi harddisk-ul.

 

 

 

Vă sugerez să folosiţi această metodă numai dacă harddisk-ul dumneavoastră are deja patru partiţii (maximul suportat de DOS) şi repartiţionarea harddisk-ului ar da mult prea multe bătăi de cap. Sau, dacă vreţi să încercaţi Linux înainte de repartiţionarea harddisk-ului, această cale este foarte bună pentru scopul dumneavoastră. Dar în cele mai multe cazuri ar trebui să repartiţionaţi, aşa cum este descris aici. Dacă plănuiţi să folosiţi UMSDOS, sunteţi pe cont propriu – acest tip de instalare nu este documentată în detaliu, în acest document. De acum încolo se presupune că NU folosiţi UMSDOS, şi că veţi repartiţiona harddisk-ul.

 

O partiţie este doar o secţiune a harddisk-ului  pusă deoparte pentru ca un sistem de operare să o folosească. Dacă aveţi instalat doar MS-DOS, harddisk-ul dumneavoastră are probabil o singură partiţie folosită în întregime de MS-DOS. Oricum, pentru a folosi Linux, va trebui să repartiţionaţi harddisk-ul, pentru a avea o partiţie pentru MS-DOS, şi alta (sau mai multe) pentru Linux.

 

Partiţiile sunt de trei feluri: primare (primary), extinse (extended) şi logice (logical). Pe scurt partiţiile primare sunt unele dintre cele patru partiţii principale de pe harddisk. Oricum, dacă doriţi să aveţi mai mult de patru partiţii per drive, trebuie să înlocuiţi ultima partiţie primară cu partiţie extinsă, care poate să conţină multe partiţii logice. Pe partiţiile extinse nu veţi stoca date – acestea sunt folosite pe post de containere pentru partiţiile logice. Datele sunt stocate fie pe partiţii primare, fie pe partiţii logice.

 

Altfel spus, mulţi oameni folosesc numai partiţii primare. Oricât, dacă aveţi nevoie de mai mult de patru partiţii pe un drive, puteţi creea o partiţie extinsă.

 

Trebuie să observaţi că puteţi instala Linux foarte uşor pe al doilea drive (cunoscut ca D: în MS-DOS) de pe sistemul dumneavoastră. Trebuie să specificaţi numai numele dispozitivului (device) potrivit, atunci când creaţi partiţii Linux. Această procedură este descrisă în detaliu în cele ce urmează.

 

Să ne întoarcem la repartiţionarea harddisk-ului. În trecut se spunea că nu se pot redimensiona partiţiile fără a pierde datele de pe ele. În zilele noastre există utilitare de partiţionare care pot redimensiona partiţiile fară ca datele să se piardă; acestea cunosc structura sistemului de fişiere şi pot găsi spaţiu liber în structura acestuia, şi pot muta datele pe partiţie astefel încât spaţiul liber să ajungă acolo unde trebuie să fie pentru ca redimensionarea să meargă fără probleme. Înainte de a utiliza un astfel de utilitar, este încă recomandat ca să faceţi un backup[3] complet al fişierelor.

 

Sub “Linux GNU parted” vi se permite să creaţi, să ştergeţi, să redimensionaţi şi să copiaţi partiţii. Suportă sistemele de fişiere ext2, FAT16 şi FAT 32, dispozitive Linux swap; cunoaşte deasemeni etichetele de disk MS-DOS. Parted este util pentru a face loc noilor sisteme de operare, pentru a reorganiza datele pe harddisk, pentru a copia date între harddisk-uri şi pentru a face imagini de discuri.

 

Pentru MS-DOS, există o aplicaţie nedistructivă de redimensionare a partiţiilor care se numeşte FIPS. Îl găsiţi la http://metalab.unc.edu/pub/Linux/system/install. Folosind FIPS, un utilitar pentru optimizarea spaţiului de pe harddisk (cum ar fi Norton Speed Disk, Disk Defragmenter etc. ) şi cu puţin noroc, ar trebui să redimensionaţi partiţiile MS-DOS fără a altera datele de pe acestea.

 

Metoda veche de a redimensiona o partiţie, dacă nu aveţi unul dintre aceste editoare de partiţii, constă în ştergerea partiţiilor şi refacerea acestora cu mărimi mai mici. Dacă folosiţi această metodă, treabuie, neapărat să faceţi o copie de salvare (backup) pentru a vă păstra datele.

 

Pentru metoda clasică de a modifica patiţiile se foloseşte programul FDISL. Să spunem, de exemplu, că aveţi un harddisk de 80 MegaBytes, dedicat în întregime sistemului de operare MS-DOS. Doriţi să-l împărţiţi în jumătăţi de 40 MegaBytes, una pentru MS-DOS şi una pentru Linux. Pentru a realiza acest lucru, veţi rula FDISK din MS-DOS, veţi şterge partiţia de 80 Mb şi veţi creea o partiţie de 40 Mb pentru MS-DOS. Apoi puteţi formata noua partiţie şi puteţi reinstala MS-DOS din copiile de siguranţă (backup). 40 Mb din harddisk vor fi lăsaţi neocupaţi. Mai târziu, veţi creea partiţia de Linux pe porţiunea nefolosită de pe harddisk.

 

Pe scurt, ar trebui să urmaţi paşii următori pentru a redimensiona o partiţie de MS-DOS cu FDISK:

 

1.   Să faceţi o copie de siguranţă (backup) a întregului sistem.

2.   Creaţi o dischetă bootabilă de MS-DOS, folosind o comandă ca FORMAT A:/S Copiaţi fişierele FDISK.EXE şi FORMAT.COM pe această dischetă, cât şi orice alt utilitar de care aveţi nevoie. (De exemplu, utilitare pentru a reface sistemul din copia de siguranţă)

3.   Încărcaţi sistemul de pe dischetă.

4.   Rulaţi FDISK, specificând eventual şi drive-ul pe care doriţi să-l modificaţi (cum ar fi C: sau D:)

5.   Utilizaţi meniul de opţiuni al FDISK pentru a şterge partiţiile pe care doriţi să le redimensionaţi. Această operaţie va duce la pierderea tuturor datelor existente pe partiţia afectată.

6.   Utilizaţi meniul de opţiuni al FDISK pentru a reface acele partiţii, cu mărimi mai mici.

7.   Ieşiţi din FDISK şi reformataţi noile partiţii folosind comanda FORMAT.

8.   Refaceţi fişierele originale din copia de siguranţă (backup).

 

Trebuie să aveţi în vedere că FDISK din MS-DOS vă oferă posibilitatea de a creea un drive logic DOS (logical DOS drive). Un drive logic DOS este doar o partiţie logică pe harddisk. Puteţi instala Linux pe o partiţie logică, dar nu veţi dori să creaţi acea partiţie logică cu FDISK-ul din MS-DOS. Aşa că, dacă utilizaţi un drive logic DOS, şi doriţi să instalaţi Linux pe acesta, trebuie să ştergeţi drive-ul logic cu MS-DOS FDISK, şi (mai târziu) să creaţi o partiţie logică pentru linux în locul celei de DOS.

 

Mecanismul de repartiţionare pentru OS/2 şi alte sisteme de operare este similar. Pentru detalii, citiţi documentaţia pentru aceste sisteme de operare.

 

6.4. Crearea partiţiilor pentru Linux

 

După repartiţionarea harddisk-ului, trebuie să creaţi partiţii pentru Linux. Înainte de a descrie această operaţie, vom vorbi despre partiţii şi sisteme de fişiere sub Linux.

 

6.4.1. Partiţii (noţiuni elementare)

 

Linux are nevoie de cel puţin o partiţie, pentru sistemul de fişiere root, care va conţine kernelul Linux.

 

Vă puteţi gândi la sisteme de fişiere ca la o partiţie formatată pentru Linux. Sistemele de fişiere sunt folosite pentru a stoca fişiere. Orice sistem trebuie să aibă cel puţin un sistem de fişiere root. Mulţi utilizatori preferă să utilizeze mai multe sisteme de fişiere, câte unul pentru fiecare parte a arborelui de directoare. De exemplu, aţi putea dori să creaţi un sistem de fişiere separat pentru a stoca toate fişierele din directorul /usr. În acest caz veţi avea un sistem de fişiere root cât şi un sistem de fişiere /usr. Fiecare sistem de fişiere are nevoie de o partiţie proprie. Aşa că, dacă utilizaţi sistemul de fişiere root cât şi /usr va trebui să creaţi două partiţii pentru Linux.

 

Mulţi utilizatori creează şi o partiţie swap, care este folosită pentru memoria virtuală RAM. Dacă aveţi, să zicem, 4 megabytes de memorie pe computer, şi o partiţie de swap de 10 megabytes, din punctul de vedere al Linux aveţi 14 megabytes de memorie virtuală.

 

Când folosiţi partiţii de swap, Linux mută paginile nefolosite din memorie pe disc, permiţând rularea mai multor aplicaţii în acelaşi timp.

 

Dar pentru că swapping-ul este adesea foarte încet, nu poate fi considerat un înlocuitor pentru memoria RAM fizică. Dar aplicaţiile care necesită multă memorie (cum ar fi sistemul de ferestre X) se bazează adesea pe spaţiul de swap, dacă nu aveţi destulă memorie RAM.

 

Aproape toţi utilizatorii de Linux folosesc o partiţie de swap. Dacă aveţi 4 Mb de RAM sau mai puţin, o partiţie de swap este necesară pentru a instala software-ul. Este recomandat ca să aveţi o partiţie de swap, doar dacă nu aveţi foarte multă memorie RAM fizică.

 

NOTĂ!!! Distribuţiile noi de Linux de la RedHat, Mandrake, Suse, Slackware etc. necesită de obicei cel puţin 32 Mb memorie RAM pentru a putea fi instalate.

 

Mărimea partiţiei depinde de nevoia dumneavoastră de memorie virtuală. Este recomandat ca să aveţi cel puţin 16 MegaBytes de memorie virtuală. Aşa că, dacă aveţi 8 MegaBytes de RAM fizic, veţi dori să creaţi o partiţie de 8 MegaBytes. Trebuie să aveţi în vedere că partiţiile de swap nu pot fi mai mari de 128 MegaBytes. Dacă aveţi nevoie de mai mult de 128 MegaBytes de swap, trebuie să creeţi partiţii swap multiple. Puteţi să aveţi până la 16 partiţii de swap.

 

Puteţi găsi mai multe informaţii despre partiţii şi partiţii swap din documentul “Linux Parittion mini-HOWTO (http://www.linuxdoc.org/HOWTO/mini/Partition.html)”.

 

NOTĂ: Este posibil, deşi e puţin cam dificil, să folosiţi o partiţie de swap atât pentru Linux cât şi pentru Windows, în sistemele dual-boot. Pentru detalii, consultaţi documentul Linux Swap Space Mini-HOWTO, ftp://metalab.unc.edu/pub/Linux/docs/HOWTO/unmaintained/mini/Swap-Space”.

 

Avertisment nr. 1: Dacă aveţi un disk EIDE cu o partiţie care se află după 504 Mb, BIOS-ul vostru s-ar putea să nu permită încărcarea Linux-ului instalat pe acea partiţie. Aşa că ţineţi-vă partiţia de root sub limita de 504 Mb. Aceeaşi problemă nu este valabilă şi în cazul controllerelor SCSI, care în mod normal au propriul drive BIOS. Pentru detalii tehnice consultaţi documentul Large Disk Mini-HOWTO, http://www.linuxdoc.org/HOWTO/mini/Large-Disk.html”.

 

Avertisment nr. 2: Aveţi cumva pe acelaşi computer disk-uri IDE şi SCSI? Atunci aveţi grijă. BIOS-ul dumneavoastră s-ar putea să nu permită să boot-aţi direct pe un drive SCSI.

 

6.4.2. Redimensionarea partiţiilor

 

Înafară de partiţiile de root şi de swap, veţi dori să setaţi una sau mai multe partiţii pentru a păstra pe ele software şi directoarele “home”.

 

Deşi, în teorie, puteţi rula tot de pe o singură partiţie, aproape nimeni nu face asta. Existenţa partiţiilor multiple aduce câteva avantaje:

*    Micşorează în multe situaţii timpul necesar pentru verificările la pornire a sistemelor de fişiere.

*    Fişierele nu pot creşte peste limitele partiţiilor. Aşa că puteţi să utilizaţi limitele partiţiilor ca “opritori” împotriva programelor (ca Usenet news), care consumă spaţiu mult, pentru a ca acestea să nu ocupe spaţiu pe disc necesar kernelului şi restului aplicaţiilor.

*    Dacă descoperiţi un bloc stricat (bad block – sau o serie de blocuri stricate) este mai uşor să formataţi şi să refaceţi o partiţie decât să instalaţi tot sistemul de la 0.

 

Pe discurile mari din ziua de azi, un setup de bază poate consta în setare unei partiţii de root (mai mică de 80 MegaBytes), o partiţie /usr medie (până la 300 de MegaBytes) pentru a stoca software-ul pentru sistem, şi o partiţie /home care să ocupe restul spaţiului rămas pe harddisk.

 

Puteţi face acest proces într-un mod mai elaborat. Dacă ştiţi că veţi rula Usenet news, de exemplu, poate că ar fi mai bine să îi daţi o partiţie separată pentru a avea un control maxim asupra spaţiului consumat pe harddisk. Sau creaţi o partiţie /var pentru poştă electronică (mail), pentru ştiri (news) şi pentr fişiere temporare. Dar în ziua de azi când harddisk-urile sunt foarte ieftine şi foarte mari aceste complicaţii par din ce în ce mai puţin necesare pentru instalarea primului dumneavoastră sistem Linux. Atunci când instalaţi Linux pentru prima dată, faceţi-o într-un mod cât mai simplu.

 

6.5. Bootarea discului de instalare

 

Primul pas este să bootaţi discul de boot pe care l-aţi construit. În mod normal ar trebui să booteze fără nici o intervenţie din partea utilizatorului. Prompt-ul kernelului ar trebui să apară în aproximativ 10 secunde. Aşa se bootează în mod normal de pe un disc IDE.

 

Uitaţi ce se întâmplă de fapt la acest moment: discul de boot conţine un sistem de operare în miniatură care (pentru că harddisk-ul nu este pregătit) utilizează o porţiune din RAM-ul dumneavoastră ca pe un disc virtual (numit, într-un mod destul de logic, un “ramdisk”).

 

Discul pentru boot încarcă pe ramdisk un set mic de fişiere şi utilitare pentru instalare, pe care le veţi folosi pentru a pregăti drive-ul şi pentru a instala pe acesta Linux de pe CD-ROM.

 

(În trecut acest proces era un proces care se desfăşura în două faze, care foloseau şi un al doilea disc, numit disc de root (root-disk); acest lucru s-a schimbat când au fost introduse modulele pentru kernel).

 

Înainte de a boota kernelul Linux, prin introducerea de argumente după numele kernelului, puteţi specifica diferiţi parametri pentru hardware, cum ar fi IRQ-ul (Intrerupere) şi adresa pentru controlerul SCSI sau parametri pentru geometria drive-ului, de exemplu.

Multe controlere SCSI care nu au BIOS cer să specificaţi înainte de încărcarea kernelului, adresa portului şi numărul întreruperii (IRQ). Deasemeni, maşinile IBM PS/1, ThinkPad, şi Value Point nu stochează geometria drive-ului în CMOS şi puteţi să specificaţi asta înainte de încărcarea kernelului. (Mai târziu, veţi putea să configuraţi sistemul dumneavoastră pentru a da aceşti parametri automat).

 

Citiţi mesajele în timp ce sistemul se încarcă. Acestea vor arăta şi vor descrie hardware-ul pe care Linux-ul îl detectează. Dacă aveţi un controler SCSI, ar trebui să vedeţi listate hosturile SCSI detectate. Dacă vedeţi acest mesaj

 

SCSI: 0 hosts

 

Atunci controlerul SCSI nu a fost detectat, şi va trebui să vă daţi seama cum să spuneţi kernelului unde se află.

 

Deasemeni, sistemul va afişa informaţii referitoare la partiţiile de pe harddisk şi la dispozitivele detectate. Dacă oricare din aceste informaţii sunt incorecte sau lipsesc, va trebui să forţaţi detectarea de hardware.

 

Pe altă parte, dacă totul merge bine şi hardware-ul dumneavoastră pare să fie detectat, puteţi sări peste următoarea secţiune, Încărcarea discului de root”.

 

Pentru a forţa detectarea de hardware, trebuie să introduceţi parametri potriviţi la prompterul de boot, utilizând următoarea sintaxă:

 

linux<parametri…>

 

Există mai mulţi astfel de parametri; voi lista câţiva dintre cei mai utilizaţi. Discurile de boot moderne, pentru Linux, vă vor oferi, de cele mai multe ori, înainte de a boota, posibilitatea de a consulta un text care descrie parametri pentru bootarea kernelului.

*    hd=cilindri, heads, sectoare Folosit pentru specificarea geometriei harddisk-ului. Este necesar pentru sisteme cum ar fi IBM PS/1, Value Point şi ThinkPad. De exemplu, da harddisk-ul dumneavoastră are 683 de cilindri, 16 heads şi 32 de sectoare per pistă, atunci introduceţi

 

linux hd=683,16,32

 

*    tmc8xx=memaddr,irq. Specificaţi adresa şi IRQ-ul pentru controlerele SCSI care nu au BIOS. De exemplu,

 

linux tmc8xx=0xca000,5

 

NOTĂ!!! Prefixul 0x trebuie folosit pentru toate valorile introduse în hex. Acest lucru este adevărat pentru fiecare din următoarele opţiuni.

*    St0x=memaddr,irq. Specifică adresa şi IRQ pentru controlerele Seagate ST02 fără BIOS.

*    t128=memaddr,irq. Specifică adresă şi IRQ pentru controlerele Trantor T128B fără BIOS.

*    Ncr5380=port,irq,dma. Specifică portul, IRQ-ul şi canalul DMA pentru controlerele generice NCR5380.

*    aha152=port,irq,scsi_id,1. Specifică portul, IRQ-ul şi ID-ul SCSI pentru controlerele AIC-6260. Sunt incluse cotrolerele SCSI Adaptec 1510, 152x şi Soudblaster.

 

Dacă aveţi întrebări referitoare la aceste opţiuni de boot, puteţi consulta documentul “Linux SCSI HOWTO”, care ar trebui să fie disponibil pe orice arhivă Linux de FTP (sau de unde aţi obţinut acest document http://www.tldp.org sau http://www.linuxdoc.org). SCSI HOWTO explică compatibilitatea SCSI cu Linux în detaliu.

 

6.5.1. EGA sau instalare XWindows

 

La acest moment distribuţiile vechi de Linux (inclusiv Slackware) puneau la dispoziţia utilizatorului un shell prin care i se cerea utilizatorului să introducă manual comenzi de instalare  într-o ordine prestabilită. Acest lucru este încă posibil, dar distribuţiile noi de Linux pornesc prin a rula un program de instalare prin care încearcă să vă îndrume pas cu pas, afişând în fiecare moment texte explicative.

 

Cel mai probabil veţi putea să configuraţi Xwindows, chiar acum, pentru ca programul de instalare să poate rula în mod grafic. Dacă alegeţi această cale, programul de instalare vă va cere date despre tipul mouse-ului şi tipul monitorului înainte de a trece la instalarea propriu zisă a sistemului de operare. Odată ce Linux-ul este instalat cum trebuie pe computerul dumneavoastră, aceste setări vor fi salvate pentru dumneavoastră. Veţi putea să reglaţi setările pentru monitor mai târziu, aşa că la acest moment pare firesc să setaţi o rezoluţie 640*480 în modul SVGA.

 

Xwindows nu este necesar pentru instalare, dar (presupunând că nu puteţi fără mouse şi a monitor) mulţi oameni sunt de părere că interfaţa grafică este mai uşor de folosit. În orice caz veţi dori să instalaţi Xwindows, aşa că încercând să faceţi asta mai devreme pare oarecum firesc.

 

Trebuie doar să urmăriţi mesajele din program. Vă vor arăta paşii necesari pentru pregătirea harddisk-ului, pentru creearea de conturi iniţiale de utilizatori şi pentru instalarea pachetelor de programelor de pe CD-ROM.

 

În următoarea subsecţiune voi descrie câteva dintre momentele dificile în secvenţa de instalare ca şi cum le-aţi face manual. Acest lucru ar trebui să vă facă să înţelegeţi ceea ce face programul de instalare şi de ce.

 

 

 

6.5.2. Utilizarea fdisk şi cfdisk

 

Primul pas al instalării imediat după ce discheta de root este încărcată va fi creearea sau editarea tabelelor de partiţii pe discurile voastre. Acum va trebui să vă întoarceţi la tabelele de partiţii şi să faceţi unele modificări specifice Linux, chiar dacă mai devreme aţi folosit FDISK pentru a partiţiona.

 

Pentru a creea sau edita partiţii de Linux, vom folosi versiunea pentru Linux a programului fdisk sau cfdisk, programul de partiţionare cu interfaţă utilizator.

 

În general programul de instalare va verifica o tabelă de partiţii preexistentă şi se va oferi să ruleze fdisk sau cfdisk pentru dumneavoastră. Dintre cele două programe cfdisk este, cu siguranţă, cel mai uşor de folosit dar versiunile curente sunt din ce în ce mai puţin tolerante la partiţii care nu există sau la tabele de partiţii care sunt avariate. În consecinţă s-ar putea să constataţi (mai ales dacă instalaţi pe hardware nou) că trebuie să porniţi mai întâi fdisk pentru a ajunge la un anumit punct, unde cfdisk nu poate ajunge. Încercaţi să rulaţi cfdisk; dacă nu merge bine, rulaţi fdisk.

 

(Un mod de a proceda, dacă construiţi un sistem numai cu Linux şi cfdisk dă erori, este de a şterge toate partiţiile existente folosind fdisk şi apoi să rulaţi cfdisk pentru a edita tabela goală). 

Câteva aspecte sunt comune fdisk şi cfdisk. Amândouă iau un argument care reprezintă numele drive-ului pe care doriţi să-l partiţionaţi. Nume pentru dispozitive de drive-uri sunt:

·            /dev/hda - Primul disc IDE

·            /dev/hdb - Al doilea disc IDE

·            /dev/sda - Primul disc SCSI

·            /dev/sdb - Al doilea disc SCSI

 

De exemplu, pentru a creea partiţii de Linux pe primul disc SCSI din sistemul dumneavoastră, veţi folosi (sau programul dumneavoastră de instalare ar putea să genereze dintr-un meniu) comanda:

 

cfdisk /dev/sda

 

Dacă folosiţi fdisk sau cfdisk fără a da nici un argument, acestea vor presupune că doriţi să partiţionaţi /dev/hda.

 

Pentru a creea partiţii de Linux pe al doilea drive de pe sistem, specificaţi /dev/hdb (pentru discuri IDE) sau /dev/sda (pentru discuri SCSI) ca parametru atunci când rulaţi fdisk.

 

Partiţiile dumneavoastră de Linux nu trebuie să existe pe acelaşi drive. De exeplu, poate veţi dori să creaţi partiţia pentru sistemul de fişiere root pe /dev/hda şi partiţia de swap pe /dev/hdb. Pentru a face acest lucru rulaţi fdisk sau cfdisk odată pentru fiecare drive.

 

În Linux, partiţiile au nume în funcţie de drive-ul de care aparţin. De exemplu, prima partiţie pe drive-ul /dev/hda este /dev/hda1, a doua este /dev/hda2, şi aşa mai departe. Dacă aveţi partiţii logice, vor fi numite începând cu /dev/hda5, /dev/hda6 şi tot aşa.

 

NOTĂ: N-ar trebui să creaţi sau să ştergeţi partiţii pentru alte sisteme de operare înafară de Linux cu programele de linux fdisk şi cfdisk. Aşa că, nu creaţi sau ştergeţi partiţii de MS-DOS cu această versiune de fdisk; folosiţi versiunea pentru MS-DOS a programului FDISK. Dacă încercaţi să creaţi partiţii de MS-DOS cu programul fdisk de Linux, există şanse ca MS-DOS să nu recunoască partiţiile şi să boot-eze corespunzător.

 

În continuare, un exemplu de folosire fdisk. Aici, avem o partiţie MS-DOS care utilizează 61639 de blocuri pe drive şi restul partiţiei este lăsată goală pentru Linux (Sub Linux, un bloc are 1024 bytes. Aşa că, 61693 blocuri înseamnă aproximativ 61 megaocteţi). Vom creea doar două partiţii în acest exemplu, partiţia de root şi partiţia swap. Probabil că ar trebui să extindeţi acest exemplu la patru partiţii Linux cu recomandările următoare: o partiţie pentru swap, o partiţie pentru sistemul de fişiere root, o partiţie pentru software-ul de sistem şi o partiţie pentru directorul home.

 

Mai întâi folosim comanda “p” pentru a afişa tabela curentă de partiţii. După cum se poate vedea /dev/hda1 (prima partiţie pe /dev/hda) este o partiţie DOS care are 61693 de magaocteţi.

 

  Command (m for help):   p

  Disk /dev/hda: 16 heads, 38 sectors, 683 cylinders

  Units = cylinders of 608 * 512 bytes

 

       Device Boot  Begin   Start     End  Blocks   Id  System

    /dev/hda1   *       1       1     203   61693    6  DOS 16-bit >=32M

 

  Command (m for help):

 

În continuare folosim comanda "n" pentru a creea o partiţie nouă. Partiţia de root pentru Linux va avea 80 Mb.

 

       Command (m for help):  n

       Command action

           e   extended

           p   primary partition (1-4)

       p

 

Aici suntem întrebaţi dacă vrem să creem o partiţie extended sau o partiţie primară. În cele mai multe cazuri se vor folosi partiţiile primare, dacă aveţi nevoie de cel mult patru partiţii pe un drive. Citiţi secţiune "Repartiţionare", pentru mai multe informaţii.

 

       Partition number (1-4): 2

       First cylinder (204-683):  204

       Last cylinder or +size or +sizeM or +sizeK (204-683): +80M

 

Primul cilindru ar trebui să fie cilindrul următor cilindrului care încheie partiţia precedentă. În acest caz, /dev/hda1 se termină la cilindrul 203, aşa că noua partiţie trebuie să înceapă la cilindrul 204.

 

După cum puteţi vedea, daca folosim notaţia "+80M" specificăm o partiţie care are o mărime de 80 Mb. Deasemeni, notaţia "+80K" va specifica o partiţie de 80 KiloBytes iar notaţia "+80" va specifica o partiţie de numai 80 bytes.

 

       Warning: Linux cannot currently use 33090 sectors of this partition

 

Dacă vedeţi acest avertisment îl puteţi ignora. Acest avertisment a rămas de la o restricţie veche conform căreia sistemele de fişiere Linux puteau să aibă maxim 64 Mb. Nu mai este cazul cu noile sisteme de fişiere. Partiţiile pot avea până la 4 terabytes. În continuare vom creea o partiţie swap de zece megabytes, /dev/hda3.

 

  Command (m for help): n

  Command action

      e   extended

      p   primary partition (1-4)

  p

 

  Partition number (1-4): 3

  First cylinder (474-683):  474

  Last cylinder or +size or +sizeM or +sizeK (474-683):  +10M

 

Vom afişa încă odată conţinutul tabelei de partiţii. Asiguraţi-vă că aţi scris informaţiile de aici, mai ales mărimea fiecărei partiţii dată în blocuri. Aveţi nevoie de aceste informaţii mai târziu.

 

       Command (m for help): p

       Disk /dev/hda: 16 heads, 38 sectors, 683 cylinders

       Units = cylinders of 608 * 512 bytes

 

            Device Boot  Begin   Start     End  Blocks   Id  System

         /dev/hda1   *       1       1     203   61693    6  DOS 16-bit >=32M

         /dev/hda2         204     204     473   82080   83  Linux native

         /dev/hda3         474     474     507   10336   83  Linux native

 

Trebuie să observaţi că partiţia swap de Linux (aici, /dev/hda3) are tipul "Linux native". Trebuie să schimbăm tipul partiţiei în "Linux swap" în aşa fel încât programul de instalare să o recunoască ca atare. Pentru a face ceea ce ne-am propus, vom folosi comanda de fdisk "t":

 

       Command (m for help): t

       Partition number (1-4): 3

       Hex code (type L to list codes): 82

 

Dacă folosiţi "L" pentru a lista codurile de partiţii, veţi vedea că 82 este codul care corespunde partiţiilor de tip "Linux swap".

 

Pentru a închide fdisk şi pentru a salva modificările facute la tabelul de partiţii, folosiţi comanda "w". Pentru a închide fdisk dar fără a salva modificările, folosiţi comanda "q".

 

După ce închideţi fdisk, sistemul poate să vă spună să reporniţi computerul pentru a se asigura că schimbările sunt funcţionale. În general nu este necesar să reporniţi computerul după folosirea programului fdisk - versiunile noi de fdisk şi cfdisk sunt îndeajuns de "inteligente" pentru a înnoi tabelul pentru partiţii fără repornirea sistemului.

 

6.5.3. Operaţii după partiţionare

 

După ce aţi editat tabela de partiţii, programul de instalare ar trebui să o verifice şi să se ofere să activeze partiţia de swap, în locul dumneavoastră. Veţi răspunde afirmativ.

 

 

În continuare programul de instalare vă va cere să asociaţi numele sistemelor de fişiere (cum ar fi /, /usr, /var, /tmp, /home, /home2, etc.) cu fiecare partiţie (înafară de partiţiile swap) pe le veţi folosi. 

 

Există o singură regulă rapidă şi puternică pentru această asociere. Trebuie să existe un sistem de fişiere root, numit /, şi trebuie să fie boot-abil. Puteţi numi celelalte partiţii de Linux cum doriţi. Dar sunt câteva convenţii despre cum trebuie să le numiţi care, mai târziu, s-ar putea să vă simplifice viaţa.

 

Mai devreme am recomandat o schemă de partiţionare de bază care include o partiţie mică de root, o partiţie de mărim "medie" pentru software-ul de pe sistem şi o partiţie mare pentru directorul home. În mod tradiţional aceste ar fi numite /, /usr şi /home. Numele "/usr" este unul istoric rămas de pe vremea când sistemele (mult mai mici) Unix aveau software-ul pentru sistem şi directorul pentru utilizatori pe o singură partiţie non-root.

 

Dacă aveţi mai multe directoare-home, acestea vor numite, conform convenţiilor, /home, /home2, /home3, etc. Acest lucru s-ar putea să fie necesar dacă aveţi două discuri fizice. De exemplu, pe sistemul meu personal dispoziţia partiţiilor arată cam aşa:

 

       Filesystem         1024-blocks  Used Available Capacity Mounted on

       /dev/sda1              30719   22337     6796     77%   /

       /dev/sda3             595663  327608   237284     58%   /usr

       /dev/sda4            1371370    1174  1299336      0%   /home

       /dev/sdb1            1000949  643108   306130     68%   /home2

 

Al doilea disc (sdb1) nu este chiar tot ocuapat de /home2; partiţiile de swap de pe sda şi sdb nu sunt vizibile în schema de mai sus. Dar puteţi vedea că /home este porţiunea neocupată de pe sda şi /home2 de pe sdb este porţiunea rezervată utilizatorilor.

 

Dacă doriţi să creaţi o partiţie pentru fişiere temporare, fişiere de mail, fişiere de spool şi fişiere de ştiri, numiţi-o /var. Altfel probabil veţi crea un director /usr/var şi apoi veţi face un link simbolic numit /var spre acesta (s-ar putea ca programul de instalare să se ofere să facă această operaţie în locul dumneavoastră).

 

6.6. Instalarea de pachete software

 

Programul de instalare (ori EGA sau bazat pe interfaţă X) vă va îndruma printr-o serie de meniuri care vă vor permite să specificaţi CD-ROM-ul de pe care instalaţi, partiţia pe care doriţi să o folosiţi şi aşa mai departe.

 

Aici nu vom documenta prea mult din această etapă de instalare. Este una dintre parţile care diferă cel mai mult între diferitele distribuţii de Linux (comercianţii sunt în competiţie pentru a aduce un plus de valoare la acest pas), dar în acelaşi timp este şi cea mai uşoară parte a instalării. Programele de instalare oferă, de obicei, texte explicative prezente tot timpul pe ecran, în timpul instalării.

 

6.7. După instalarea pachetelor software

 

După ce instalarea s-a terminat, şi dacă totul merge bine, programul de instalare vă va îndruma prin câteva opţiuni pentru a configura sistemul vostru înainte de a boota pentru prima dată de pe harddisk.

 

6.7.1. LILO, LInux LOader

 

LILO (care vine de la LInux LOader) este un program care permite bootarea sistemului de operare Linux (dar şi a altor sisteme de operare, cum ar fi MS-DOS, Windows 9x) de pe harddisk.

 

S-ar putea să vi se ofere posibilitatea să instalaţi LILO pe harddisk. Dacă nu folosiţi OS/2 raspundeţi afirmativ. OS/2 are cerinţe speciale; citiţi secţiunea "Configurare manuală de LILO". Instalând LILO ca "încărcator" principal de sistem n-o să mai aveţi nevoie de discheta de boot pentru că puteţi să-i spuneţi programului LILO de fiecare dată când porniţi computerul ce sistem de operare vreţi să boot-aţi.

 

6.7.2. Fabricarea unei dischete de boot (opţional)

 

S-ar putea să vi se ofere opţiunea să creaţi o dischetă standard de boot, pe care o puteţi folosi pentru a boota noul dumneavoastră sistem de operare. (Acest mod de încarcare al sistemului de operare este destul de vechi şi mai puţin convenabil, care presupune că veţi boota DOS, dar veţi folosi discheta de boot pentru a încărca Linux). Pentru asta veţi avea nevoie de o dischetă goală. Introduceţi discheta în drive atunci când vi se cere şi va fi construită o dischetă de boot. (Această dischetă nu este acelaşi lucru cu discheta de boot pentru instalare, şi nu puteţi să folosiţi una în locul alteia).

 

6.7.3. Diverse configuraţii de sistem

 

Este posibil ca procedure de după instalare să vă îndrume prin câteva meniuri permiţându-vă să configuraţi sistemul de operare. Aceasta include specificarea modemului şi al mouse-ului, cât şi a zonei geografice (time zone). Urmaţi opţiunile indicate de meniuri.

 

Programul de instalare s-ar putea deasemeni să vă ceară să creaţi un cont de utilizator sau să puneţi o parolă pentru contul de root (administrator). Acest lucru nu este complicat şi de obicei trebuie doar să navigaţi prin instrucţiunile de pe ecran.

 

 

7. Bootarea noului sistem de operare

 

Dacă totul a mers conform planului, ar trebui să puteţi să bootaţi Linux de pe harddisk folosind LILO. După bootare, logaţi-vă ca root. Felicitări! Acum aveţi propriul dumneavoastră sistem de operare. Dacă bootaţi folosind LILO, încercaţi să ţineţi apăsat tastele shift sau control în timpul procesului de încărcare a sistemului de operare. Astfel vi se va arăta un prompt de boot; apăsaţi tab pentru a vedea o listă de opţiuni. Astfel puteţi boota Linux, MS-DOS, sau orice alt sistem de operare direct din LILO.

 

8. După prima încărcare de sistem

 

Acum probabil că vă uitaţi la un promptul noului dumneavoastră Linux, care tocmai ce a fost încărcat de pe hard drive. Felicitări!

 

8.1. Începerea administrării sistemului

 

În funcţie de cum a mers faza de instalare, s-ar putea să trebuiască să creaţi conturi de utilizatori, să schimbaţi numele de host (hostname) sau să reconfiguraţi X. Mai sunt o grămadă de lucruri pe care le-aţi putea seta şi configura, inclusiv dispozitive pentru backup, conexiuni SLIP/PPP la providerul de servicii Internet (ISP-Internet Service Provider), etc. O carte bună despre administrarea sistemului UNIX ar trebui să vă fie de ajutor. (Vă sugerez cartea "Essential System Administration from O'Reilly and Associates"). Cu trecerea timpului le veţi învăţa pe toate. Ar trebui să citiţi alte documente HOWTO, cum ar fi NET-3-HOWTO şi Printing-HOWTO, pentru a vă informa asupra altor proceduri de configurare.

 

8.2. Configurare manuală de LILO

 

LILO este un încărcător de boot, care poate fi folosit pentru a selecta fie Linux, MS-DOS sau alte sisteme de operare la începutul procesului de boot. Este posibil ca distribuţia dumneavoastră să fi configurat LILO pentru dumneavoastro în timpul etapei de instalare (dacă nu utilizaţi OS/2, aceasta este configuraţia pe care trebuie să o faceţi). Dacă s-a întâmplat aşa atunci puteţi sări ceea ce urmează.

Dacă aţi instalat LILO ca manager de boot primar, se va descurca în prima etapă a procesului de bootare cu toate sistemele de operare de harddisk. Acest lucru merge bine dacă MS-DOS (Windows 9x) este singurul sistem de operare pe care l-aţi instalat exceptând Linux. Oricum, s-ar putea să rulaţi OS/2, care are propriul manager de boot. În acest caz, veţi dori ca managerul de boot al OS/2 să fie managerul de boot primar şi folosiţi LILO doar pentru a încărca Linux (ca manager de boot secundar).

 

Un avertismet important pentru cei care folosesc sisteme EIDE: din cauza limitărilor BIOS, sectorul de boot pentru orice OS trebuie să se afle pe unul din primele două discuri fizice. Altfel LILO se va bloca după ce va scrie "LI", indiferent de unde este rulat.

 

Dacă trebuie să configuraţi LILO manual, va trebui să editaţi fişierul /etc/lilo.conf. Mai jos prezentăm un exemplu de fişier de configurare LILO, unde partiţia de root Linux este pe /dev/hda2, şi MS-DOS este instalat pe /dev/hdb1 (pe al doilea harddisk).

   

       #Spuneţi LILO să se instaleze ca manager primar de boot pe /dev/hda

       boot = /dev/hda

       # Imaginea de boot care trebuie instalata; cel mai probabil ar trebui să nu schimbaţi       

       install = /boot/boot.b

     

         image = /vmlinuz       # Kernelul se află în /vmlinuz

         label = linux        # Îi daţi numele "linux"

         root = /dev/hda2     # Foloseşte /dev/hda2 ca sistem de fişiere root

         vga = ask            #Mod VGA

         append = "aha152x=0x340,11,7,1"  # adăugaţi asta la opţiunile de bootare,

          # pentru detectarea controlerului SCSI

       # Pentru a boota MS-DOS

       other = /dev/hdb1      # Partiţia MS-DOS

         label = msdos        # are numele "msdos"

         table = /dev/hdb     # Tabela de partiţii pentru al doilea drive

 

După ce aţi editat fişierul /etc/lilo.conf, rulaţi /sbin/lilo ca root. Această comandă va instala LILO pe harddisk. Trebuie să aveţi în vedere că se rulează /sbin/lilo de fiecare dată când recompilaţi kernelul pentru ca LILO să ştie să-l încarce corect (nu trebuie să vă faceţi probleme pentru asta acum, dar trebuie să aveţi asta în vedere).

 

Trebuie să observaţi cum am folosit opţiune append în fişierul /etc/lilo.conf pentru a specifica parametri de boot cum am făcut atunci când am bootat discul de boot. Puteţi să reporniţi sistemul dumneavoastră de pe harddisk. LILO va boota, implicit, primul sistem de operare care listat primul în fişierul de configurare, care în acest caz este Linux. Pentru a afişa un meniu de boot, pentru selectarea altui sistem de operare, ţineţi apăsată tasta shift sau ctrl în timp ce sistemul bootează; ar trebui să vedeţi un prompt ca cel ce urmează:

Boot:

Aici, introduceţi fie numele sistemuli de operare pe care doriţi să-l încărcaţi (dat prin linia de etichetă –label-  în fişierul de configurare; în acest caz; fie linux sau msdos), sau apăsaţi tab pentru a obţine o listă.

 

Acum să presupunem că folosiţi LILO ca manager secundar de boot; dacă doriţi să bootaţi Linux din managerul de boot al OS/2, de exemplu. Pentru a boota o partiţie de Linux din managerul de boot OS/2, trebuie, din nefericire, să creaţi partiţia utilizând FDISK-ul de OS/2 (nu cel de Linux), şi să formataţi partiţia ca FAT sau HPFS, aşa încât OS/2 să ştie despre ea.

 

Pentru a seta LILO să booteze Linux din managerul de boot OS/2, veţi instala LILO pe sistemul de fişiere root (în exemplul următor /dev/hda2). În acest caz, fişierul de configurare LILO ar trebui să arate aşa:

 

       boot = /dev/hda2

       install = /boot/boot.b

       compact

       image = /vmlinuz

         label = linux

         root = /dev/hda2

         vga = ask

 

Observaţi schimbarea de pe linia boot. După ce rulaţi /sbin/lilo ar trebui să puteţi să adăugaţi partiţia de Linux la Managerul de Boot. Acest mecanism ar trebui să funcţioneze şi pentru alte sisteme de operare.

 

9.  Administrivia

 

9.1. Condiţii de folosire

 

Drepturile de autor aparţin lui Eric S. Raymod. Puteţi folosi, distribui şi reproduce acest document, în mod gratuit, cât timp sunt respectate următoarele condiţii:

·        Nu omiteţi şi nu alteraţi această notă de copyright (o puteţi traduce).

·        Nu omiteţi si nu alteraţi numărul versiunii şi nici a datei.

·        Nu omiteţi si nu alteraţi legătura (link) spre versiunea WWW curentă.

·        Marcaţi orice versiuni ale acestui document care sunt condensate sau alterate.

 

Aceste restricţii au ca scop protejarea potenţialilor cititori de versiuni … stale or mangled. Dacă credeţi că dumneavoastră faceţi excepţie, mă puteţi întreba.

 

9.2.  Mulţumiri

 

Sincerele mele mulţumiri lui Matt D. Welsh, care a început acest HOWTO. Am scos conţinutul specific Slakware şi am concentrat ceea ce a rămas pe instalare de pe CD-ROM dar o mare parte din conţinut este încă a lui.

Vesiunea 4.1 a fost îmbunătăţintă substanţial prin sugestiile lui David Shao <dshao@best.com>



[1]   Dual-Boot – Se consideră că un computer care are două sisteme de operare, are un sistem dual-boot.  

                       Aceste sisteme vor avea în Master Boot Record un manager de boot, cum ar fi LILO sau mai

                       nou GRUB.

[2]   Mount – este un procedeu specific sistemelor de operare de tip Unix. Când o partiţie sau un dispozitiv extern pentru stocare este mount-at acesta devine parte dintr-o anumită partiţie deja mount-ată, sub forma unui director. De exemplu CD-ROM-ul în Linux poate fi accesat de obicei din directorul /mnt/cdrom, odată ce a fost mount-at.

[3]   Backup = Operaţia de multiplicare a datelor şi ţinerea acestora pe un suport care le poate stoca în siguraţă.