The Linux Installation HOWTO
de Eric S. Raymond
v4.23, 26 Mai 2000
Acest document descrie modul de obţinere şi instalarea al sistemului de operare Linux. Este primul
document pe care un utilizator nou de Linux trebuie să-l citească.
Traducere de Bidea
Cristian ( phaser_sa@bumerang.ro ). Imi cer scuze pentru eventualele
greşeli din acest
document. Pentru nelămuriri sau sugestii puteţi să-mi
trimiteţi un mesaj pe adresa mea de mail.
Cuprins
1. Introducere
1.1. Scopul acestui
document
1.2. Traduceri
1.3. Alte surse de informare
1.4. Versiuni noi ale acestui document
1.5. Corecturi şi feedback
2. Modificări recente
3. Opţiunea cea mai
simplă: Cumpără,
Nu construi
4. Înainte de a începe
4.1. Cerinţe hardware
4.2. Despre coexistenţă şi cerinţe de memorie
4.3. Cerinţe
de timp
4.4. Alegerea une
distribuţii
5. Despre
instalare
5.1. Primii paşi ai instalării: Calea uşoară
5.2. Primii paşi ai instalării: Calea dificilă
5.3. Să mergem mai departe!
5.4. Părţile de bază ale unui kit de instalare
6. Instalarea în detaliu
6.1. Pregătiri pentru instalare
6.2. Construirea dischetelor de root şi de boot
6.3. Repartiţionarea drive-urilor de DOS\Windows
6.4. Crearea
partiţiilor pentru Linux
6.4.1. Partiţii (noţiuni elementare)
6.4.2. Redimensionarea partiţiilor
6.5. Bootarea discului de instalare
6.5.1. EGA sau instalare Xwindows
6.5.2. Utilizare fdisk şi cfdisk
6.5.3. Operaţii
după partiţionare
6.6. Instalarea de pachete
software
6.7. După instalarea
pachetelor software
6.7.1. LILO, Linux Loader
6.7.2. Fabricarea unei
dischete de boot (opţional)
6.7.3. Diverse
configuraţii de sistem
7. Bootarea noului sistem de
operare
8. După
prima încărcare de sistem
8.1. Începerea administrării de sistem
8.2. Configurare manuală LILO
9. Administrivia
9.1.
Condiţii de folosire
9.2.
Mulţumiri
1. Introducere
1.1. Scopul acestui
document
Linux este o
implementare de Unix pentru computere personale (a fost dezvoltat pe 386,
şi acum suportă 486, 586, Pentium, PowerPC, SunSparc, ARM şi
hardware DEC Alpha, şi chiar sistemul de tip mainframe IBM System 390!),
distribuită gratuit. Suportă o
gamă largă de sowftware, printre care şi X Windows, Emacs,
aplicaţii pentru TCP\IP (inclusiv SLIP), şi multe alte aplicaţii.
Se presupune că aţi auzit şi ştiţi câte ceva
despre Linux, şi acum vreţi să-l faceţi să
meargă. Documentul se concentrează pe versiunea pentru computere cu
procesoare Intel, care este cea mai populară, dar cele mai multe
informaţii din acest document sunt valabile şi pentru Power PC-uri, staţii Sparc şi
staţii Alpha.
1.2. Traduceri
Acest document a fost
tradus în Catalană, Slovacă, Cehă şi Română (din
Engleză).
1.3. Alte
surse de informare
Dacă
sunteţi începător în ale Linux-ului, există câteva surse de
informaţii referitoare la acesta. Cel mai bun loc pentru a le găsi
este la pagina de web a LDP (Linux Documentation Project). Puteţi găsi
cea mai nouă versiune a acestui document acolo.
Probabil, ar trebui să începeţi
să căutaţi în resursele cu informaţii generale despre Linux
(General Linux Information); Linux INFO-SHEET şi Linux META-FAQ. Documentul
cu întrebări adresate des (Linux Frequently Asked Questions)
conţine multe întrebări puse
frecvent (şi raspunsuri!) despre Linux – trebuie citit neapărat de
utilizatorii începători.
LDP (Linux
Documentation Project) scrie un set de manuale şi cărţi despre
Linux, care sunt distribuite gratuit pe Internet şi sunt disponibile la
pagina de web a LDP.
Cartea “Linux
Installation and Getting Started” este un ghid complet pentru obţinerea şi instalarea Linux-ului, cât
şi pentru utilizarea acestuia odată instalat. Conţine un
tutorial complet pentru folosirea şi rularea acestui sistem de operare,
şi mult mai multe informaţii decât acest document. Puteţi
să-l citiţi sau să obţineţi o copie la pagina de web a
LDP.
Există un
ghid mai degrabă tehnic pentru x86 Bootstrapping. Acest document este
orientat mai mult spre NetBSD decât spre Linux, dar conţine
informaţii utile pentru configurarea discurilor şi despre manageri de
boot pentru o multitudine de sisteme de operare.
Vă rog
să nu-mi trimiteţi mesaje prin e-mail, cerând ajutor pentru
instalarea de Linux. Chiar dacă aş avea timpul necesar pentru a
răspunde acestor întrebări, rezolvarea problemelor prin e-mail este
mai puţin eficientă decât a cere ajutor în grupul local de utilizatori
de Linux. Puteţi găsi informaţii de contact despre grupuri de
utilizatori Linux din lumea întreagă pe pagina de web a LDP.
1.4. Versiuni noi ale acestui document
Versiuni noi ale documentului “Linux Installation HOWTO”
vor fi puse periodic pe com.os.linux.help, comp.os.linux.announce şi
news.answers. Acestea vor fi, deasemeni, încărcate pe diferite situri WWW
şi FTP, inclusiv pagina de web a LDP.
Deasemeni,
puteţi citi ultimele versiuni ale acestui document pe World Wide Web prin
URL http://www.linux.doc.org/HOWTO/Installation-HOWTO.html.
1.5.
Corecturi şi feedback
Dacă aveţi întrebări sau comentarii despre acest document,
puteţi să trimiteţi un mesaj prin e-mail lui Eric S. Raymond, la
mailto:esr@thyrsus.com. Consider binevenită orice
sugestie sau critică. Dacă găsiţi vre-o greşeală
în acest document, vă rog să mă anunţaţi ca să
pot face corecturile necesare în versiunea următoare. Mulţumesc.
Vă rog să nu-mi trimiteţi mesaje cu întrebări despre
cum să rezolvaţi problemele, referitoare la hardware, întâlnite în
timpul instalării. Consultaţi ghidul “Linux Installation and Getting Started”, întrebaţi-vă
vânzătorul, sau consultaţi newsgroup-ul comp.os.linux.setup. Acest
HOWTO este scris pentru a fi un ghid rapid şi fără dureri de cap
pentru instalarea normală a sistemului – un HOWTO separat referitor la
probleme de hardware şi diagnosticare este în lucru.
Pentru întrebări sau comentarii referitoare la traducere, puteţi
să trimiteţi un mesaj prin e-mail lui Bidea Cristian, la mailto:phaser_sa@bumerang.ro.
2. Modificări recente
* Am adăugat secţiunea “Cumpără, Nu construi”.
* Am adăugat materialul despre procesul
de pornire (booting process) de pe CD-ROM.
3. Opţiunea cea mai
simplă: Cumpără,
Nu construi
Linux s-a maturizat destul, aşa încât, acum, există integratoare
de sistem care vor asambla o staţie pentru tine, vor instala şi
configura un sistem de operare Linux, şi vor face testări intense
înainte de a-ţi fi trimisă. Dacă ai mai mulţi bani decât
timp, sau ai cerinţe stringente pentru performanţă şi
fiabilitate, aceste integratoare pun la dispoziţie un serviciu de
apreciat, asigurându-se că nu vei primi hardware “that’s flaky” sau care se strică la două zile
după ce ai scos computerul din cutie.
Restul acestui HOWTO este despre cum să instalezi Linux şi este
pentru aceia dintre noi care nu avem bugete înfloritoare.
4. Înainte de a începe
Înainte de a putea instala Linux, trebuie să vă asiguraţi
dacă computerul vostru este capabil să ruleze Linux şi trebuie
să alegeţi un Linux. Lista cu cerinţe care trebuie verificate
înainte de instalare vă poate ajuta să organizaţi datele pentru
configurare înainte de a începe.
4.1. Cerinţe hardware
Ce tip de sistem este necesar pentru a rula Linux? Aceasta este o întrebare bună; cerinţele hardware actuale
se modifică periodic. Documentul “Linux Hardware-HOWTO”, oferă o listă (mai mult sau mai puţin)
completă a componentelor suportate de Linux. Linux INFO-SHEET, oferă
încă o listă.
Pentru versiunile Intel, este necesară o configuraţie hardware
care seamănă cu următoarea configuraţie:
Orice procesor 80386, 80486, Pentium sau Pentium II va merge. Clonele
Non-Intel ale 80386 sau mai noi în general vor merge. Nu aveţi nevoie de
coprocesor matematic, deşi ar fi frumos să aveţi unul.
Arhitecturile ISA, EISA, VESA Local Bus şi PCI Bus sunt suportate.
Arhitectura MCA bus (existentă pe computerele IBM PS/2) a avut un suport minim în kernel-urile mai noi de
2.1.x şi s-ar putea să nu fie incă compatibilă.
Aveţi nevoie de cel puţin 4 magabytes de RAM. Din punct de vedere
tehnic, Linux va rula cu doar 2 megabytes de RAM, dar cele mai multe
instalări şi programe cer 4. Cu cât veţi avea mai multă
memorie cu atât veţi fi mai fericit. Sugerez să aveţi minim 16
megabytes RAM dacă plănuiţi să folosiţi X-Windows; 64 este şi mai bine.
Veţi avea nevoie de un harddisk şi un controller AT-standard.
Toate drive-urile şi controllerele MFM, RLL, şi IDE ar trebui să
meargă. Multe drive-uri şi adaptoare SCSI sunt suportate; documentul “Linux SCSI-HOWTO” conţine mai
multe informaţii despre SCSI. Dacă asamblaţi un sistem din mai
multe părţi pentru a rula Linux, costurile adiţionale mici
pentru SCSI merită pentru performanţa şi siguranţa pe care
le aduce.
Veţi dori un CD-ROM;
toate distribuţiile Linux sunt efectiv bazate pe CD-ROM. Dacă computerul
tău a fost construit în anul 1998 sau mai târziu, ar trebui să
poţi să porneşti (boot) programul care va instala Linux chiar de
pe CD-ROM fără a folosi dischetă de boot.
Dacă CD-ROM-ul tău este ATAPI, SCSI sau un veritabil IDE ar
trebui să nu aveţi probleme în a-l face să meargă (dar
fiţi atenţi la aparatele ieftine care spun că au interfeţe
IDE dar care nu sunt veritabile IDE). Dacă CD-ROM-ul tău
foloseşte o placă proprietară pentru interfaţă, este
posibil ca kernelul pentru instalare care va fi încărcat la pornire de pe
floppy nu va putea să-l vadă –
şi un CD-ROM inaccesibil este o piedică în procesul de instalare.
Deasemeni, CD-ROM-urile care sunt ataşate la porturile paralale nu vor
merge deloc. Dacă sunteţi în dubiu, consultaţi documentul “Linux CD-ROM HOWTO” pentru o listă şi
detalii despre hardware-ul suportat.
Dacă CD-ROM-ul nu se află în secvenţa de boot a sistemului,
veţi avea nevoie de o dischetă de 3.5 inch. Chiar dacă
dischetele de 5.25 inch sunt recunoscute sub Linux, sunt destul de puţin
folosite şi de aceea n-ar trebui să vă bazaţi pe faptul
că imaginile de discuri vor încăpea pe acestea. (Un Linux care
conţine numai strictul necesar pentru a rula, poate rula pe o singură
dischetă, dar acesta va fi folositor numai pentru instalări şi
pentru operaţiile de reparare ale sistemului).
Deasemeni, veţi avea nevoie de o placă video MDA, Hercules, CGA,
EGA, VGA, sau Super VGA şi un monitor. În general, dacă placa video
merge sub MS-DOS sau Windows, atunci ar trebui să meargă şi sub
Linux. Totuşi, dacă doriţi să rulaţi sistemul de
ferestre X-Windows, există alte restricţii asupra placilor video
suportate. Documentul “Xfree86-HOWTO”, conţine mai
multe informaţii despre rularea sistemului de ferestre X-Windows şi
despre cerinţele acestuia.
Dacă lucraţi pe un computer care foloseşte unul dintre
procesoarele Motorola 68K (inclusiv Amiga, Atari, sau computere VMEbus),
citiţi documentul cu întrebări adresate des – “Linux/m68k FAQ” – pentru informaţii
asupra cerinţelor minime şi despre stadiul portării. Documentul
spune că m68k Linux este la fel de stabil şi utilizabil ca versiunile
pentru Intel.
4.2. Despre coexistenţă şi cerinţe
de memorie
Veţi avea nevoie de spaţiu pe harddisk pentru Linux.
Cerinţele de memorie depind de numărul de aplicaţii pe care
plănuiţi să le instalaţi. Majoritatea distribuţiilor
actuale cer cam un gigabyte de memorie liberă. Aceasta include
spaţiul pentru software, pentru swap (folosit ca memorie cu acces
aleatoriu – RAM), şi spaţiu liber pentru utilizatori ş.a.m.d.
Şi subînţelege că puteţi rula un sistem Linux minimal
în aproximativ 80 de megabytes sau chiar mai puţin (acest lucru era
obişnuit când distribuţiile de Linux erau mai mici), şi că puteţi folosi şi doi
gigabytes sau mai mult pentru toate aplicaţiile pe care doriţi
să le instalaţi. Mai multe despre acest subiect voi vorbi mai târziu.
Linux poate exista pe acelaşi harddisk împreună cu alte sisteme
de operare, cum ar fi MS-DOS, Microsoft Windows, sau OS/2. (De fapt puteţi chiar să accesaţi
fişiere MS-DOS şi să rulaţi câteva programe MS-DOS din
Linux). Cu alte cuvinte, când partiţionaţi harddisk-ul Linux, MS-DOS
sau OS/2 vor avea fiecare
partiţia lor specială, şi Linux va fi singur pe o partiţie.
Vom intra în detalii despre computere cu două sisteme de operare (dual –
boot), mai târziu.
Nu trebuie să rulaţi MS-DOS, OS/2, sau orice alt sistem de operare pentru a
folosi Linux. Linux este un
sistem de operare independent care nu se bazează pe alte sisteme de
operare pentru instalare şi pentru folosire.
În total, setup-ul minim pentru Linux nu ocupă mai mult decât
necesarul pentru cele mai multe sisteme
de operare MS-DOS sau Windows 3.1
comercializate în ziua de azi (şi este un târg mai bun decît minimul
pentru Windows 95!). Dacă aveţi un 386 sau 486 cu cel puţin 4
magabytes memorie RAM, atunci veţi fi fericit să rulaţi Linux.
Linux nu are nevoie de spaţii imense de memorie liberă, de memorie
RAM, sau de procesoare rapide. Matt Welsh, iniţiatorul acestui HOWTO,
folosea Linux pe un computer cu procesor 386/16 MHz, cu 4 megabytes memorie RAM, şi era
destul de mulţumit. Cu
cât vă doriţi să faceţi mai multe, cu atât veţi avea
nevoie de mai mult RAM şi de un procesor mai rapid. Din experienţa
noastră un computer cu procesor 486 cu 16 megabytes de RAM care
rulează Linux depăşeşte în performanţe câteva modele
de staţii scumpe.
4.3.
Cerinţe de timp
O instalare de Linux de pe CD-ROM poate lua între
90 de minute şi 3 ore.
4.4.
Alegerea unei distribuţii
Înainte de a
putea instala Linux-ul, va trebui să alegeţi o distribuţie de
Linux, dintre cele disponibile. Nu există o distribuţie standard
pentru Linux – există foarte multe asemenea distribuţii. Fiecare
distribuţie are propriile instrucţiuni pentru instalare şi o
documentaţie proprie. Oricum, toate distribuţiile folosesc cam
acelaşi cod sursă.
Distribuţiile
de Linux sunt disponibile gratuit pentru download pe FTP, şi pot fi
comandate prin e-mail pe dischete, bandă sau CD-ROM. Există foarte
multe recenzii comparative pentru
distribuţiile de Linux. Pagina de web a “Linux Weekly News”, pe lângă faptul
că este o sursă excelentă pentru informaţii şi
ştiri, are un raport săptămânal despre distribuţiile de
Linux, cu link-uri către acestea.
În vremurile
antice când acest HOWTO a fost scris pentru prima dată (1992-93), cei mai
mulţi obţineau o copie de Linux prin metode foarte complicate care
implicau sesiuni lungi de download de pe Internet sau de pe BBS pe computerele
lor care, rulau sisteme de operare DOS, urmate de o procedură
elaborată de transfer a fisierelor downloadate pe mai multe dischete. Una
dintre aceste dischete era apoi folosită pentru a fi boot-ată şi
pentru a instala conţinutul de pe celelalte dischete. Cu noroc terminai,
multe ore mai târziu, instalarea sistemului tău, având un sistem Linux
funcţional. Sau poate nu.
Deşi acest
mod de instalare este încă posibil (şi puteţi face download la
oricare dintre distribuţiile de la Metalab), există acum
posibilităţi de instalare, mult mai uşoare. Cea mai
uşoară cale este de a cumpăra una dintre distribuţiile
comerciale de Linux distribuite pe CD-ROM, cum ar fi Red Hat, Debian, Linux
Pro, sau WGS. Acestea sunt disponibile de obicei la preţuri care nu
depăşesc $50, la magazinele locale de specialitate sau la magazinele
de computere, şi vă vor scuti de multe ore de chin.
Puteţi, deasemeni, cumpăra CD-ROM-uri antologii, cum ar fi InfoMagic
Linux Developer’s Resource set. Acestea include, de obicei, câteva distribuţii de Linux
şi colecţie recentă de arhive cu siturile de Linux, cum ar fi
metalab sau tsx-11.
În memorandumul
acestui HOWTO ne vom concentra asupra paşilor necesari pentru a instala de
pe un CD-ROM antologie, sau asupra unei distribuţii comerciale care nu
include manuale de instalare tipărite. Daca Linux-ul dumneavoastră
include un manual tipărit părţi din acest HOWTO vă pot pune
la dispoziţie un bagaj considerabil de informaţii, dar ar trebui
totuşi să consultaţi manualul pentru instrucţiuni detaliate
de instalare.
5. Despre instalare
Este
înţelept să strângeţi informaţii despre configuraţia
hardware a computerului dumneavoastră înainte de a instala. Trebuie
să ştiţi modelul şi fabricantul pentru fiecare placă
din computerul dumneavoastră; trebuie să cunoaşteţi numerele
de întreruperi – IRQ – şi numerele pentru canalele DMA. Probabil, nu
veţi avea nevoie de aceste informaţii – dar dacă veţi
constata totuşi că vă vor trebui, nu se va putea rezolva nimic
fără acestea.
Dacă
doriţi să rulaţi un sistem dual-boot[1] (Linux şi DOS sau Windows sau
amândouă), repartiţionaţi harddisk-ul pentru a face spaţiu
pentru Linux. O mişcare înţeleaptă ar fi să faceţi
back-up la toate datele înainte de repartiţionare.
5.1.
Primii paşi ai instalării: Calea uşoară
Dacă
aveţi un CD-ROM EIDE/ATAPI (un lucru normal în timpurile noastre),
verificaţi setările BIOS pentru a vedea dacă BIOS-ul poate
să booteze de pe CD-ROM. Majoritatea computerelor fabricate după
jumătatea anului 1997 pot face acest lucru.
Dacă
sistemul dumneavoastră face parte dintre acestea, schimbaţi
setările pentru ca CD-ROM-ul să fie verificat primul, dacă
conţine un CD bootabil. Aceste opţiuni se află de obicei la secţiunea “BIOS
FEATURES” din meniul de configurare al BIOS-ului.
Apoi
introduceţi în CD-ROM, CD-ul care conţine o distribuţie de
Linux. Reporniţi computerul.
Dacă aveţi
un CD-ROM SCSI, de cele mai multe ori veţi putea boota de pe acesta, dar
procesul devine mai dependent de placa de bază şi BIOS. Aceia dintre
dumneavoastră care ştiu îndeajuns de multe pentru a mai cheltui
nişte bani în plus pe un CD-ROM SCSI, probabil că ştiu îndeajuns
de multe şi pentru a-l face să meargă.
5.2.
Primii paşi ai instalării: Calea dificilă
* Faceţi
dischete de instalare
* Încărcaţi
de pe dischetă, la pornirea computerului, un sistem Linux redus pentru ca
să aveţi acces la CD-ROM.
5.3.
Să mergem mai departe!
* Pregătiţi
sistemele de fişiere Linux. (Dacă nu aţi editat tabla de
partiţii a harddisk-ului, mai devreme, o veţi face în cadrul acestei
etape).
* Instalarea
de pe CD-ROM a componentelor de bază ale Linux-ului.
* Reporniţi calculatorul şi încărcaţi sistemul de pe harddisk (boot).
* (Opţional)
Instalaţi alte pachete de pe CD-ROM.
5.4.
Părţile de bază ale unui kit de instalare
* Fişierele
README şi FAQ (Frequently Asked Questions – Întrebări adresate des).
Aceste se vor găsi în directorul rădăcină ale CD-ROM-ului
dumneavoastră şi poate fi citit odată ce CD-ROM-ul este
“mount-at”[2] sub Linux. (În funcţie de
modul în care a fost creeat CD-ul, fişierele pot fi vizibile sub DOS\Windows). Pentru a fi
conştient de schimbările sau update-urile importante, este bine
să citiţi aceste fişiere de îndată ce aveţi acces la
ele.
* Imagini de boot (de obicei într-un
subdirector). Unul dintre aceste fişiere, este fişierul pe care îl
veţi scrie pe o dischetă pentru a crea o dischetă sistem (sau de
boot), dacă CD-ROM-ul dumneavoastră nu este bootabil. În funcţie
de tipul hardware-ului pe care îl aveţi pe sistem, veţi selecta una
dintre imaginile de boot de pe CD-ROM. Problema este, că
unele drivere pentru hardware au conflicte în moduri ciudate, şi în loc de
a încerca să depanaţi problemele hardware apărute pe sistemul
dumneavoastră, este mai uşor să folosiţi o dischetă
sistem (de boot) care conţine doar driverele pe care doriţi să
le activaţi (Acest lucru va avea un alt avantaj, secundar, prin faptul
că în acest fel kernelul va deveni mai mic).
* O
imagine pentru discheta de siguranţă. Această imagine
conţine un kernel de bază şi câteva unelte pentru cazurile de
urgenţă (când sistemul nu mai porneşte, kernelul se strică
etc.)
* RAWRITE.EXE.
Aceasta este o aplicaţie pentru MS-DOS care scrie conţinutul unui
fişier (cum ar fi imaginile pentru dishetele de boot) direct pe
dischetă, fără să ia în considerare formatul.
Veţi avea
nevoie de RAWRITE.EXE numai în cazul în care doriţi să creaţi
dischetele de boot şi root de pe un sistem MS-DOS. Dacă aveţi
acces la o staţie UNIX care are şi unitate de dischete, puteţi
creea dischetele şi de aici, folosind comanda “dd”, sau un script pus la
dispoziţie de către producător. Citiţi pagina de manual pentru
dd şi cereţi asistenţă experţilor UNIX din zonă. Există în acest document
un exemplu de folosire a comenzii dd discutat mai târziu.
* Unitatea
CD-ROM. Scopul dischetelor de boot este acela de a pregăti computerul să
încarce discheta de root sau discurile de instalare, care la rândul lor sunt
componente care pregătesc harddisk-ul şi copiază porţiuni
de pe CD-ROM pe acesta. Dacă CD-ROM-ul este bootabil şi aveţi un
BIOS care ştie să booteze de pe CD-ROM-uri atunci puteţi
sări paşii cu dischetele de boot şi de root.
6. Instalarea în detaliu
6.1.
Pregătiri pentru instalare
Linux
foloseşte hardware-ul PC-ului într-un mod mult mai eficient decât o fac MS-DOS,
Windows sau Windows NT, şi nu este tolerant cu hardware-ul care nu este configurat bine. Sunt câteva
lucruri, pe care le puteţi face înainte de a începe, care vor micşora
şansele de a fi întârziat de asemenea probleme.
Mai întâi, strângeţi la un loc toate manualele referitoare la
hardware-ul dumneavoastră – placă de bază, adaptor video,
monitor, modem, etc. – şi ţineţi-le la îndemână.
Apoi,
strângeţi informaţii detaliate despre configuraţia
hardware-ului. O cale uşoară de a realiza acest lucru este să
scoateţi la imprimantă un raport generat de utilitarul pentru diagnosticare
de la Microsoft, msd.exe, asta în cazul în care aveţi MS-DOS 5.0+ (puteţi
să săriţi peste părţile referitoare la versiunea
SO-ului, “enviroment
strings”, memory-map, driveri şi TSR). Printre alte lucruri, acest raport
vă va oferi informaţii garantate despre adaptorul video şi
despre tipul mausului, care vor fi folositoare în configurarea sistemului de
ferestre X-Windows.
În final,
verificaţi computerul pentru a găsi probleme de configurare hardware
care pot cauza o blocare în timpul instalării Linux-ului fără
posibilitate de reparare.
* Pe un sistem de operare DOS\Windows care
foloseşte harddisk-uri şi unităţi CD-ROM IDE, este posibil
ca acestea să funcţioneze chiar dacă jumperii de master/slave
sunt incorect setaţi. În cazul acesta Linux nu va funcţiona. Dacă sunteţi
în dubiu, verficaţi configuraţia jumperilor de pe unităţile
de memorie.
* Aveţi
vre-un echipament periferic care este proiectat fără jumperi de
configurare, şi fără memorie ROM care să stocheze
setările necesare? Dacă da, s-ar putea ca acestea să aibă
nevoie de un utilitar care să refacă setările la pornirea
sistemului de operare MS-DOS, şi s-ar putea să fie greu de accesat în
Linux. Unităţile CD-ROM, plăcile de sunet, placile de reţea
(Ethernet) pot avea aceste probleme. Dacă se dovedeşte că unul
dintre aceste componente au astfel de probleme veţi putea să
rezolvaţi problema, într-o mai mică sau mai mare măsură,
dând argumente la promtul de boot; pentru detalii citiţi documentul “Linux Boot Prompt HOWTO”.
* Alte
sisteme de operare vor permite unui maus bus să împartă aceeaşi
întrerupere IRQ cu alte componente. Linux nu permite acest lucru; de fapt, încercând să
setaţi mausul în acest fel poate bloca computerul. Dacă folosiţi
un maus bus, citiţi documentul “Linux Bus Mouse HOWTO”, pentru detalii.
Dacă este
posibil, obţineţi numărul de telefon al unui utilizator
experimentat de Linux, pentru a-l suna în caz de urgenţă. De
nouă ori din zece nu veţi avea nevoie, dar vă veţi
simţi mai sigur ştiind că aţi luat o măsură de
siguranţă în plus.
Timpul alocat
pentru instalare. Este în jur de o oră pe un sistem gol sau până la
trei ore pentru un sistem dual-boot.
6.2.
Construirea dischetelor de root şi de boot
(Acest pas este
necesar doar dacă nu bootaţi de pe CD-ROM).
CD-ROM
dumneavoastră cu Linux poate conţine sfaturi care vă vor îndruma în
procesul de construcţie a dischetelor de boot, de root şi de
siguranţă cu programe interactive. Acestea pot fi programe de
instalare pentru MS-DOS (cum ar fi redhat.exe conţinut de distribuţia
de la Red Hat) sau un script Unix, sau amândouă.
Dacă
aveţi un astfel de program şi-l puteţi folosi, atunci
citiţi în continuare numai pentru a vă informa. Rulaţi programul
pentru a face instalarea propriu-zisă – autorii distribuţiei cu
sigurnţă că ştiau mai multe despre aceasta decât mine,
şi veţi evita multe probleme care pot apărea în executarea
manuală a procedurii.
Pentru mai
multe informaţii despre construcţia dischetelor de boot, citiţi
documentul “Linux BootDisk HOWTO”.
Primul pas va
fi să
selectaţi o imagine-disk de boot care să se potrivească
hardware-ului dumneavoastră. Dacă trebuie să faceţi asta
manual, veţi afla că în general ori (a) imaginile de boot de pe
CD-ROM-ul dumneavoastră sunt denumite într-un mod care vă va ajuta
să o alegeţi pe cea mai bună, pentru dumneavoastră, sau (b)
există prin apropiere un fişier-index în care este descrisă
fiecare imagine.
În continuare,
trebuie să creaţi dischetele folosind imaginea-disk de boot
selectată, şi opţional folosind discheta de siguranţă
(rescue-disk). Aici intră în scenă programul MS-DOS, RAWRITE.EXE.
Trebuie să
aveţi două sau trei dischete formatate pentru MS-DOS. (Trebuie
să fie de acelaşi fel; asta înseamnă, că dacă unitatea
pentru dischetă, care este listată prima în secvenţa de boot,
este o unitate de 3.5”,
atunci ambele dischete trebuie să fie de 3.5”). Veţi folosi RAWRITE.EXE pentru a scrie
imaginile de boot pe dischete.
Daţi
comanda fără nici un parametru, după cum urmează:
C:\> RAWRITE
Va trebui
să introduceţi numele fişierului care urmează să fie
scris pe dischetă şi litera care indică drive-ul în care este
introdusă discheta (ca de exemplu A:). RAWRITE va copia fişierul bloc
cu bloc, direct pe dischetă. Deasemni, folosiţi RAWRITE şi
pentru discheta de root. Când terminaţi, veţi avea două dischete: una care este dischetă de boot, iar
cealaltă care este dischetă de root. Trebuie să aveţi în
vedere că aceste două dischete nu vor mai putea fi citite din MS-DOS
(din anumite puncte de vedere, sunt dischete format Linux).
Pe sistemul de
operare UNIX puteţi folosi comanda dd pentru a face acelaşi lucru. (Pentru
asta, veţi avea nevoie de o staţie UNIX care are unitate de
dischete). De exemplu, pe o staţie Sun cu unitatea de dischete pe
dispozitivul /dev/rfd0, puteţi da comanda:
$ dd if=bare of=/dev/rfd0 obs=18k
Pe unele staţii (ex.
Sun), trebuie să daţi
parametrul corect pentru blocul de ieşire (output block – parametrul ‘obs’) , altfel nu va merge.
Dacă aveţi probleme, pagina de manual pentru dd poate fi
instructivă.
Asiguraţi-vă că folosiţi dischete noi şi fără erori. Dischetele trebuie să nu aibă blocuri stricate (bad blocks) pe ele.
Trebuie să
observaţi că nu aveţi nevoie să rulaţi Linux sau
MS-DOS pentru a instala Linux. Totuşi, rulând Linux sau MS-DOS, este mai
uşor să creaţi dischetele de boot şi de root. Dacă nu
aveţi un sistem de operare pe computerul dumneavoastră, puteţi
folosi Linux-ul sau MS-DOS-ul altcuiva pentru a creea dischetele.
6.3. Repartiţionarea drive-urilor de
DOS\Windows
Pe majoritatea sistemelor, harddisk-ul este deja dedicat
partiţiilor de MS-DOS, OS/2, ş.a.m.d. Vor trebui redimensionate pentru a
face spaţiu şi pentru Linux. Dacă veţi rula un dublu-sistem
de operare (dual-system), este recomandat să citiţi unul sau mai
multe documente din următoarele documente mini-HOWTO, care descriu
diferite configuraţii cu două sisteme de operare.
* DOS-Win95-OS2-Linux mini-HOWTO.
* Linux+Win95 mini-HOWTO.
* Linux+NT-Loader mini-HOWTO
Chiar dacă acestea nu sunt direct aplicabile computerului
dumneavoastră, vă vor ajuta să înţelegeţi problemele
ce pot apărea la instalarea a două sisteme de operare pe acelaşi
computer.
|
Anumite
distribuţii de Linux pot fi instalate într-un director pe partiţia
de MS-DOS. (Acest mod de instalare este diferit decât instalarea Linux-ului
de pe o partiţie de DOS). Se va folosi sistemul de fişiere UMSDOS
care vă permite să exploataţi un director
de pe partiţia de MS-DOS ca un sistem de fişiere Linux. În acest
fel nu va trebui să repartiţionaţi harddisk-ul. |
Vă sugerez să folosiţi această
metodă numai dacă harddisk-ul dumneavoastră are deja patru
partiţii (maximul suportat de DOS) şi repartiţionarea
harddisk-ului ar da mult prea multe bătăi de cap. Sau, dacă
vreţi să încercaţi Linux înainte de repartiţionarea
harddisk-ului, această cale este foarte bună pentru scopul
dumneavoastră. Dar în cele mai
multe cazuri ar trebui să repartiţionaţi, aşa cum este
descris aici. Dacă plănuiţi să folosiţi UMSDOS,
sunteţi pe cont propriu – acest tip de instalare nu este documentată
în detaliu, în acest document. De acum încolo se presupune că NU
folosiţi UMSDOS, şi că veţi repartiţiona harddisk-ul.
O partiţie
este doar o secţiune a harddisk-ului
pusă deoparte pentru ca un sistem de operare să o
folosească. Dacă aveţi instalat doar MS-DOS, harddisk-ul
dumneavoastră are probabil o singură partiţie folosită în
întregime de MS-DOS. Oricum, pentru a folosi Linux, va trebui să
repartiţionaţi harddisk-ul, pentru a avea o partiţie pentru
MS-DOS, şi alta (sau mai multe) pentru Linux.
Partiţiile
sunt de trei feluri: primare (primary), extinse (extended) şi logice (logical). Pe
scurt partiţiile primare sunt unele dintre cele patru partiţii
principale de pe harddisk. Oricum, dacă doriţi să aveţi mai
mult de patru partiţii per drive, trebuie să înlocuiţi ultima
partiţie primară cu partiţie extinsă, care poate să
conţină multe partiţii logice. Pe partiţiile extinse nu
veţi stoca date – acestea sunt folosite pe post de containere pentru
partiţiile logice. Datele sunt stocate fie pe partiţii primare, fie
pe partiţii logice.
Altfel spus,
mulţi oameni folosesc numai partiţii primare. Oricât, dacă
aveţi nevoie de mai mult de patru partiţii pe un drive, puteţi
creea o partiţie extinsă.
Trebuie să
observaţi că puteţi instala Linux foarte uşor pe al doilea
drive (cunoscut ca D: în MS-DOS) de pe sistemul dumneavoastră. Trebuie să specificaţi numai
numele dispozitivului (device) potrivit, atunci când creaţi partiţii
Linux. Această procedură este descrisă în detaliu în cele ce
urmează.
Să ne
întoarcem la repartiţionarea harddisk-ului. În trecut se spunea că nu
se pot redimensiona partiţiile fără a pierde datele de pe ele. În
zilele noastre există utilitare de partiţionare care pot redimensiona
partiţiile fară ca datele să se piardă; acestea cunosc
structura sistemului de fişiere şi pot găsi spaţiu liber în
structura acestuia, şi pot muta datele pe partiţie astefel încât
spaţiul liber să ajungă acolo unde trebuie să fie pentru ca
redimensionarea să meargă fără probleme. Înainte de a
utiliza un astfel de utilitar, este încă recomandat ca să faceţi
un backup[3] complet al fişierelor.
Sub “Linux GNU
parted” vi se permite să creaţi, să ştergeţi,
să redimensionaţi şi să copiaţi partiţii.
Suportă sistemele de fişiere ext2, FAT16 şi FAT 32, dispozitive
Linux swap; cunoaşte deasemeni
etichetele de disk MS-DOS. Parted este util pentru a face loc noilor sisteme de
operare, pentru a reorganiza datele pe harddisk, pentru a copia date între
harddisk-uri şi pentru a face imagini de discuri.
Pentru MS-DOS,
există o aplicaţie nedistructivă de redimensionare a
partiţiilor care se numeşte FIPS. Îl găsiţi la http://metalab.unc.edu/pub/Linux/system/install. Folosind FIPS, un utilitar
pentru optimizarea spaţiului
de pe harddisk (cum ar fi Norton Speed Disk, Disk Defragmenter etc. ) şi cu
puţin noroc, ar trebui să redimensionaţi partiţiile MS-DOS
fără a altera datele de pe acestea.
Metoda veche de
a redimensiona o partiţie, dacă nu aveţi unul dintre aceste
editoare de partiţii, constă în ştergerea partiţiilor
şi refacerea acestora cu mărimi mai mici. Dacă folosiţi
această metodă, treabuie, neapărat să faceţi o copie
de salvare (backup) pentru a vă păstra datele.
Pentru metoda
clasică de a modifica patiţiile se foloseşte programul FDISL. Să
spunem, de exemplu, că aveţi un harddisk de 80 MegaBytes, dedicat în
întregime sistemului de operare MS-DOS. Doriţi să-l
împărţiţi în jumătăţi de 40 MegaBytes, una pentru
MS-DOS şi una pentru Linux. Pentru a realiza acest lucru, veţi rula
FDISK din MS-DOS, veţi şterge partiţia de 80 Mb şi
veţi creea o partiţie de 40 Mb pentru MS-DOS. Apoi puteţi
formata noua partiţie şi puteţi reinstala MS-DOS din copiile de
siguranţă (backup). 40 Mb din harddisk vor fi lăsaţi neocupaţi.
Mai târziu, veţi creea partiţia de Linux pe porţiunea
nefolosită de pe harddisk.
Pe scurt, ar
trebui să urmaţi paşii următori pentru a redimensiona o
partiţie de MS-DOS cu FDISK:
1. Să faceţi o copie de siguranţă (backup) a întregului
sistem.
2. Creaţi o dischetă bootabilă de
MS-DOS, folosind o comandă ca FORMAT A:/S Copiaţi
fişierele FDISK.EXE şi FORMAT.COM pe această dischetă, cât
şi orice alt utilitar de care aveţi nevoie. (De exemplu, utilitare
pentru a reface sistemul din copia de siguranţă)
3. Încărcaţi sistemul de pe
dischetă.
4. Rulaţi FDISK, specificând eventual şi drive-ul pe care doriţi să-l modificaţi (cum ar fi C: sau D:)
5. Utilizaţi meniul de opţiuni al FDISK pentru a
şterge partiţiile pe care doriţi să le redimensionaţi.
Această operaţie va duce la pierderea tuturor datelor existente pe
partiţia afectată.
6. Utilizaţi meniul de opţiuni al
FDISK pentru a reface acele partiţii, cu mărimi mai mici.
7. Ieşiţi din FDISK şi
reformataţi noile partiţii folosind comanda FORMAT.
8. Refaceţi fişierele originale din
copia de siguranţă (backup).
Trebuie să
aveţi în vedere că FDISK din MS-DOS vă oferă posibilitatea
de a creea un drive logic DOS (logical DOS drive). Un drive logic DOS este doar o partiţie
logică pe harddisk. Puteţi instala Linux pe o partiţie
logică, dar nu veţi dori să creaţi acea partiţie
logică cu FDISK-ul din MS-DOS. Aşa că, dacă utilizaţi
un drive logic DOS, şi doriţi să instalaţi Linux pe acesta,
trebuie să ştergeţi drive-ul logic cu MS-DOS FDISK, şi (mai
târziu) să creaţi o partiţie logică pentru linux în locul celei
de DOS.
Mecanismul de
repartiţionare pentru OS/2 şi alte sisteme de operare este similar.
Pentru detalii, citiţi documentaţia pentru aceste sisteme de operare.
6.4. Crearea partiţiilor pentru Linux
După
repartiţionarea harddisk-ului, trebuie să creaţi partiţii pentru
Linux. Înainte de a descrie această operaţie, vom vorbi despre
partiţii şi sisteme de fişiere sub Linux.
6.4.1. Partiţii (noţiuni elementare)
Linux are
nevoie de cel puţin o partiţie, pentru sistemul de fişiere root,
care va conţine kernelul Linux.
Vă
puteţi gândi la sisteme de fişiere ca la o partiţie
formatată pentru Linux. Sistemele de fişiere sunt folosite pentru a
stoca fişiere. Orice sistem trebuie să aibă cel puţin un
sistem de fişiere root. Mulţi utilizatori preferă să
utilizeze mai multe sisteme de fişiere, câte unul pentru fiecare parte a
arborelui de directoare. De exemplu, aţi putea dori să creaţi un
sistem de fişiere separat pentru a stoca toate fişierele din
directorul /usr. În acest caz veţi avea un sistem de fişiere root cât şi
un sistem de fişiere /usr.
Fiecare sistem de fişiere are nevoie de o partiţie proprie.
Aşa că, dacă utilizaţi sistemul de fişiere root cât
şi /usr va trebui să creaţi
două partiţii pentru Linux.
Mulţi utilizatori creează şi o partiţie swap, care este folosită pentru memoria virtuală RAM. Dacă aveţi, să zicem, 4 megabytes de memorie pe computer, şi o partiţie de swap de 10 megabytes, din punctul de vedere al Linux aveţi 14 megabytes de memorie virtuală.
Când folosiţi partiţii de swap, Linux mută paginile nefolosite din memorie pe disc, permiţând rularea mai multor aplicaţii în acelaşi timp.
Dar pentru că swapping-ul este adesea foarte încet, nu poate fi considerat un înlocuitor pentru memoria RAM fizică. Dar aplicaţiile care necesită multă memorie (cum ar fi sistemul de ferestre X) se bazează adesea pe spaţiul de swap, dacă nu aveţi destulă memorie RAM.
Aproape
toţi utilizatorii de Linux folosesc o partiţie de swap. Dacă
aveţi 4 Mb de RAM sau mai puţin, o partiţie de swap este
necesară pentru a instala software-ul. Este recomandat ca să
aveţi o partiţie de swap, doar dacă nu aveţi foarte
multă memorie RAM fizică.
NOTĂ!!!
Distribuţiile noi de Linux de la RedHat, Mandrake, Suse, Slackware etc.
necesită de obicei cel puţin 32 Mb memorie RAM pentru a putea fi instalate.
Mărimea partiţiei depinde de nevoia dumneavoastră de memorie
virtuală. Este recomandat ca să aveţi cel puţin 16
MegaBytes de memorie virtuală. Aşa că, dacă aveţi 8
MegaBytes de RAM fizic, veţi dori să creaţi o partiţie de 8
MegaBytes. Trebuie să aveţi în vedere că partiţiile de swap
nu pot fi mai mari de 128 MegaBytes. Dacă aveţi nevoie de mai mult de
128 MegaBytes de swap, trebuie să creeţi partiţii swap multiple.
Puteţi să aveţi până la 16 partiţii de swap.
Puteţi
găsi mai multe informaţii despre partiţii şi partiţii
swap din documentul “Linux Parittion mini-HOWTO (http://www.linuxdoc.org/HOWTO/mini/Partition.html)”.
NOTĂ: Este posibil,
deşi e puţin cam dificil, să folosiţi o partiţie de
swap atât pentru Linux cât şi pentru Windows, în sistemele dual-boot.
Pentru detalii, consultaţi documentul “Linux Swap Space Mini-HOWTO, ftp://metalab.unc.edu/pub/Linux/docs/HOWTO/unmaintained/mini/Swap-Space”.
Avertisment
nr. 1: Dacă aveţi
un disk EIDE cu o partiţie care se află după 504 Mb, BIOS-ul
vostru s-ar putea să nu permită încărcarea Linux-ului instalat
pe acea partiţie. Aşa că ţineţi-vă partiţia
de root sub limita de 504 Mb. Aceeaşi problemă nu este valabilă
şi în cazul controllerelor SCSI, care în mod normal au propriul drive
BIOS. Pentru detalii tehnice consultaţi documentul “Large Disk Mini-HOWTO, http://www.linuxdoc.org/HOWTO/mini/Large-Disk.html”.
Avertisment
nr. 2: Aveţi cumva pe
acelaşi computer disk-uri IDE şi SCSI? Atunci aveţi grijă. BIOS-ul dumneavoastră s-ar
putea să nu permită să boot-aţi direct pe un drive SCSI.
6.4.2. Redimensionarea partiţiilor
Înafară de
partiţiile de root şi de swap, veţi dori să setaţi una
sau mai multe partiţii pentru a păstra pe ele software şi
directoarele “home”.
Deşi, în
teorie, puteţi rula tot de pe o singură partiţie, aproape nimeni
nu face asta. Existenţa partiţiilor multiple aduce câteva avantaje:
* Micşorează în multe situaţii timpul necesar pentru
verificările la pornire a sistemelor de fişiere.
* Fişierele nu pot creşte peste limitele
partiţiilor. Aşa că puteţi să utilizaţi limitele
partiţiilor ca “opritori” împotriva programelor (ca Usenet news), care
consumă spaţiu mult, pentru a ca acestea să nu ocupe spaţiu
pe disc necesar kernelului şi restului aplicaţiilor.
* Dacă descoperiţi un bloc stricat (bad block – sau o
serie de blocuri stricate) este mai uşor să formataţi şi
să refaceţi o partiţie decât să instalaţi tot sistemul
de la 0.
Pe discurile
mari din ziua de azi, un setup de bază poate consta în setare unei
partiţii de root (mai mică de 80 MegaBytes), o partiţie /usr
medie (până la 300 de MegaBytes) pentru a stoca software-ul pentru sistem,
şi o partiţie /home
care să ocupe restul spaţiului rămas pe harddisk.
Puteţi
face acest proces într-un mod mai elaborat. Dacă ştiţi că
veţi rula Usenet news, de exemplu, poate că ar fi mai bine să îi
daţi o partiţie separată pentru a avea un control maxim asupra
spaţiului consumat pe harddisk. Sau creaţi o partiţie /var pentru poştă
electronică (mail), pentru ştiri (news) şi pentr fişiere
temporare. Dar în ziua de azi când harddisk-urile sunt foarte ieftine şi
foarte mari aceste complicaţii par din ce în ce mai puţin necesare
pentru instalarea primului dumneavoastră sistem Linux. Atunci când
instalaţi Linux pentru prima dată, faceţi-o într-un mod cât mai
simplu.
6.5. Bootarea discului de instalare
Primul pas este să bootaţi discul de boot pe care l-aţi
construit. În mod normal ar trebui să booteze fără nici o
intervenţie din partea utilizatorului. Prompt-ul kernelului ar trebui
să apară în aproximativ 10 secunde. Aşa se bootează în mod
normal de pe un disc IDE.
Uitaţi ce se întâmplă de fapt la acest moment: discul de boot conţine un sistem de
operare în miniatură care (pentru că harddisk-ul nu este
pregătit) utilizează o porţiune din RAM-ul dumneavoastră ca
pe un disc virtual (numit, într-un mod destul de logic, un “ramdisk”).
Discul pentru boot încarcă pe ramdisk un set mic de fişiere
şi utilitare pentru instalare, pe care le veţi folosi pentru a
pregăti drive-ul şi pentru a instala pe acesta Linux de pe CD-ROM.
(În trecut acest proces era un proces care se desfăşura în
două faze, care foloseau şi un al doilea disc, numit disc de root (root-disk); acest lucru s-a
schimbat când au fost introduse modulele pentru kernel).
Înainte de a boota kernelul Linux, prin introducerea de argumente după
numele kernelului, puteţi specifica diferiţi parametri pentru
hardware, cum ar fi IRQ-ul (Intrerupere) şi adresa pentru controlerul SCSI
sau parametri pentru geometria drive-ului, de exemplu.
Multe controlere SCSI care nu au BIOS cer să specificaţi înainte
de încărcarea kernelului, adresa portului şi numărul
întreruperii (IRQ). Deasemeni, maşinile IBM PS/1, ThinkPad, şi Value Point nu
stochează geometria drive-ului în CMOS şi puteţi să
specificaţi asta înainte de încărcarea kernelului. (Mai târziu,
veţi putea să configuraţi sistemul dumneavoastră pentru a
da aceşti parametri automat).
Citiţi mesajele în timp ce sistemul se încarcă. Acestea vor
arăta şi vor descrie hardware-ul pe care Linux-ul îl detectează.
Dacă aveţi un controler SCSI, ar trebui să vedeţi listate
hosturile SCSI detectate. Dacă vedeţi acest mesaj
SCSI: 0 hosts
Atunci
controlerul SCSI nu a fost detectat, şi va trebui să vă daţi seama
cum să spuneţi kernelului unde se află.
Deasemeni, sistemul va afişa informaţii referitoare la
partiţiile de pe harddisk şi la dispozitivele detectate. Dacă
oricare din aceste informaţii sunt incorecte sau lipsesc, va trebui
să forţaţi detectarea de hardware.
Pe altă parte, dacă totul merge bine şi hardware-ul
dumneavoastră pare să fie detectat, puteţi sări peste
următoarea secţiune, “Încărcarea discului de root”.
Pentru a forţa detectarea de hardware, trebuie să
introduceţi parametri potriviţi la prompterul de boot, utilizând
următoarea sintaxă:
linux<parametri…>
Există mai mulţi astfel de parametri; voi lista câţiva dintre cei mai
utilizaţi. Discurile de boot moderne, pentru Linux, vă vor oferi, de
cele mai multe ori, înainte de a boota, posibilitatea de a consulta un text
care descrie parametri pentru bootarea kernelului.
* hd=cilindri, heads, sectoare Folosit
pentru specificarea geometriei harddisk-ului. Este necesar pentru sisteme cum
ar fi IBM PS/1, Value Point şi ThinkPad. De exemplu, da harddisk-ul
dumneavoastră are 683 de cilindri, 16 heads şi 32 de sectoare per
pistă, atunci introduceţi
linux hd=683,16,32
* tmc8xx=memaddr,irq. Specificaţi adresa
şi IRQ-ul pentru controlerele SCSI care nu au BIOS. De exemplu,